Discuţii interminabile, tăceri insuportabile… Poate a venit timpul să o luăm fiecare pe drumul lui. Uneori este mai uşor de zis decât de făcut. Soluţia? Să cântărim atent lucrurile care ne fac să şovăim. Şi abia apoi să luăm hotărârea cea mare.De ce ai plecat, de ce ai mai fi rămas?
Avem în minte, fiecare dintre noi, un model al “cuplului ideal”. A renunţa la acest vis ar însemna să acceptăm ca satisfacţia personală să treacă pe planul doi. Pe de altă parte, cuplul hrăneşte nevoia noastră de afectivitate şi, cu cât am petrecut mai mulţi ani împreună, cu atât “mai grea e despărţirea” (vorba cântecului). Dar ce se întâmplă cu noi – şi în noi – atunci când viaţa în doi nu mai
îndeplineşte aceste “funcţiuni” şi, totuşi, ne încăpăţânăm să “tragem barca pe uscat”? O astfel de (in)decizie – spun specialiştii – ascunde alte probleme.
Frica de singurătate, sentimentele confuze…
… sunt unele dintre cele mai distructive motive care ne ţin pe loc. Cuplul merge mai departe, deşi ca vai de el – un fel de “rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Aşa se “justifică” şi situaţiile în care o femeie trăieşte cu un bărbat violent şi ajunge să admită, în subconştient, că iubirea şi durerea sunt totuna!
„Ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă“
Iată încă un motiv des invocat în societatea românească, puternic ancorată în tradiţii. Uneori, Dumnezeu este “înlocuit” de restul familiei (părinţi, copii etc.), de vecini, colegi sau prieteni care ne judecă (sau asta ni se pare nouă că fac).
Amânăm până când ajungem să ne urâm?
Chinul, lacrimile, indecizia durează până când se declanşează o scânteie. O frază, o privire, o întâlnire schimbă brusc lucrurile. Ruptura se pregăteşte în luni, ani, inconştient. Şi, deodată, ceea ce părea o povară supraomenească devine simplu ca bună ziua: trebuie să ne despărţim. Să ne ascultăm vocea interioară. Nimeni nu este obligat să trăiască într-un cuplu care îi amărăşte zilele. Trebuie să ne asumăm curajul de a pleca, pentru a evita să ajungem să ne urâm.
Sursa: Unica.ro
