Înghesuit acum douăzeci şi cinci de ani în căruţa patriei pornită haotic pe drumurile reformei şi tranziţiei, poporul român a fost şi este condus de birjari bezmetici în aşa fel încît liniştea să-i fie zdruncinată din temelii şi preocupările să-i fie deturnate metodic şi constant spre necesitatea supravieţuirii. Gîndul amintiţilor birjari, gînd desenat în spatele realităţilor trite „la talpa ţării” zi de zi, ăsta e: dacă-i preocupă supravieţuirea, n-au timp să mai gîndească la revoltă, cu-atît mai puţin să se revolte.
E-adevărat că se mai întîmplă ca vreun idiot să protesteze vehement aruncîndu-se-n cap de la balconul Parlamentului şi deranjînd somnul lin şi sforăitul eroic al Dumnezeilor Neamului, se mai cocoaţă cîte-un descreierat pe stîlpii din preajma palatului prezidenţial, mai scrie cîte-un apucat că birjarii au luat-o razna şi se huluie şandramaua, dar se fac cîteva declaraţii şi se iau cîteva atitudini în public, în particular se dă naibii boul care nu pricepe că trebuie să tragă-n jug fără să crîcnească şi totul revine la normal, adică la zdruncinăturile şi hurducăturile care ne storc de vlagă (pe noi, nu pe ei!), pe amintitele şosele ale reformei şi tranziţiei.
Prima explicare a situaţiei a fost că pentru a ne fi bine, trebuie mai întîi să ne fie rău, explicaţie antologică aparţinîndu-i lui Petre Roman (cui altcuiva!?!), primul birjar care-a-ndreptat căruţa pe drumurile pline de hîrtoape ale reformei şi tranziţiei. Aplicată la temă, explicaţia asta ar suna cam aşa: staţi naibii cuminţi, că după ce ieşim de pe drumul ăsta nenorocit, nimerim pe autostradă şi ne va fi bine.
Teoretic, avea dreptate.
Au urmat apoi alţi birjari la hăţurile ţării, şi drumul era la fel de nenorocit, ba parcă mai dihai, şi fiecare birjar explica ce mult şi ce-al dracului bine ne-aşteaptă pe toţi cînd om isprăvi drumul ăsta. Ba chiar un birjar, cînd a fost pus pe capră şi învestit cu hăţuri, a răcnit privind prin lentilele-i groase că „Se vede luminiţa de la capătul tunelului!”.
Teoretic, şi el avea dreptate.
Fiecare birjar, parte dintr-o anumită breaslă politică (mai degrabă şleahtă decît adunătură), avea explicaţiile sale pentru hurducăturile care nu se mai terminau. Toţi, dar absolut toţi, dădeau vina pe drumuri: că drumul reformei e greu…, că drumul tranziţiei nu-i uşor…, baliverne de doi bani pe care masa mare înghesuită-n atelajul Ţară le-a-nghiţit şi le-nghite mai de voie, mai de nevoie, cu sacrificii dar cu mare bucurie şi cu nădejdea că vor veni şi vremi mai bune.
Practic, deloc teoretic, nici un birjar n-a spus vreodată că nu drumurile-s cu hîrtoape, ci căruţa-n care-a fost încăruţat poporul ăsta are roţi pătrate, şi că de-aici zdruncinăturile şi hurducăturile. Adevărul acesta nu va fi rostit niciodată de vreo ceată politică sau de vreun politician.
Va veni însă vremea-n care mulţimea, sătulă de mers în salturi „din colţ în colţ de roată”, va pune mîinile pe hăţuri şi parii pe birjari – şi-atunci să te ţii şi să vezi birjari din toate „breslele” fugind de mama focului şi mîncînd pămîntul în căutarea vreunei găuri de şarpe-n care să scape!
Să nu ziceţi că n-am zis!
