Cît mai costă oare omenia?

Zice-o vorbă din bătrîni că nu se poate faptă bună să rămînă nepedepsită – şi parcă nicicînd în istorie adevărul ăsta n-a fost mai actual şi mai amar ca-n zilele noastre.
Cazuri sunt cu duiumul, deci nu-i deloc uşor să te-nhami la efortul de negare a fenomenului.
Îmi cumpăr pîinea cea de toate zilele dintr-un mic magazin de lîngă casa-n care vieţuiesc. Am numai laude pentru magazin, pentru bru­tăria care-l ţine şi-l aprovizionează şi pentru doamna care mă serveşte.
Deunăzi am trecut iar pe la magazin, cu căţeluşa „la picior”; am văzut pîinea, am cerut una şi-am rugat-o pe doamnă să mi-o păs­treze, ca de obicei, c-o plătesc chiar acum… Fără să se răsteas­că la mine, doamna mi-a explicat pe-ndelete că nu se mai poate-aşa, că dacă vine fiscu’ şi-i gă­seşte pîinea-n pungă şi sub tej­ghea îi trage fermoaru’ la afacere şi-o lasă fără serviciu-n prag de pensionare, şi că dacă i-o plătesc şi pune bonul fiscal în pungă e şi mai grav: e caz de puşcărie, că-i plus de bani în casă şi plus de marfă sub tejghea…
– Dar, doamnă, nu-i o crimă, că doar am plătit, bon fiscal este, iar ţinerea pîinii pînă mă-ntorc din parc e-un gest simplu şi firesc de omenie, o fa­cere de bine vrednică de stimă, nu de stigmatizare…
– O fi, zice vînzătoarea, da’ nu-i voie de la guvern şi de la fisc.
– Vreţi să ziceţi că s-a interzis prin lege omenia, mîna de ajutor fără plată, minima solidaritate a cuiva cu altcineva?
– Se vede că s-a interzis, că plătim amenzi şi facem puşcărie dacă ne păstrăm oameni, mi-a răspuns biata femeie icnind de parcă  înghiţea lacrimi prefăcute-n noduri.
Aş fi plîns şi eu, dar îmi lipseşte această proprietate, aşa c-am început a rîndui-n minte un cîrd lung de sudalme neaoşe, româneşti, cu istorie bogată şi tradiţii milenare – dar nici să sudui nu pot, c-aşa m-au învăţat părinţii, bunii şi străbunii şi dascălii: să nu sudui şi să nu-mi schimonosesc sufletul cu sudălmi şi cu bles­teme. Drept urmare, mi-am adus aminte de-o replică genială din piesa „Gaiţele” a lui Alexandru Chiriţescu, replică rostită de personajul-gaiţă Aneta Duduleanu: „N-am blestemat pe nimeni în viaţa mea, şi nici nu blestem, da’…” (şi urmează un şir de dorinţe arzătoare, miro­sind mai mult a pucioasă decît a tămîie).
Comuniştii n-au reuşit s-aducă pe lume omul nou mult visat, dar iată că hulpavii care le-au urmat în scaunele puterii ne transformă progresiv în jivine mai rele decît cele ale codrului. Oare n-a spus Plaut cu vreo 200 de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos că „Homo homini lupus est”?. Ba a spus – şi singura noutate sub soare de-atunci pînă azi e că sîntem mai răi şi mai respingători pe zi ce trece.
Şi totuşi…, eu, bocitorul la catafalcul pe care zace omenia strînsă de gît, nu-s ca ei – ca guvernanţii şi ca fiscul (braţul slugarnic al pu­terii), ci vreau să rămîn OM – şi-am să rămîn chiar de-o fi să mor pentru asta.
Chiar aşa: cît mai costă omenia în scriptele Ministerului de Finanţe? Dar viaţa unui om cît costă? Şi tu, guvern, şi tu, parlament, cît ne costaţi pe noi, proştii cărora le stoarceţi şi ultima tresărire de vlagă şi le-nnăduşiţi şi cea mai mică licărire de speranţă?