Dă la noi şi pân’ la Cluj/Tăţi ficiorii poartă bluji

Ieri, stăteam posac în tramvai, spre redacţie, enervat că nu-mi găseam un subiect de tratat pentru Agora. Unul inteligent, de actualitate, cu care să-mi las „paf“ cititorii. Aiurea! Nu-mi venea nici o idee, să dai în bobi nu alta!

La Staţia „Metalul“ urcă un tânăr de culoare, care s-a aşezat pe scaunul de lângă mine. Arăta ca un tânăr normal: cu rucsac, cu căşti în urechi şi cu privirea scormonitoare. L-am privit cu jumătate de colţ de ochi, curios: arădenii nu stau prea des în tramvai lângă un negru. Acesta, foarte degajat parcă nici nu mă vedea. La un moment dat vine din spate un alt tânăr, de culoare albă, de prin Gai, probabil. Îi face un gest de prietenie ceea ce însemna că se cunosc, după care încep să turuie în engleză degajat, necăutându-şi nici unul cuvintele. Bag-sama că stăpâneau destul de bine limba lui Shakespeare. Eu, care ştiu doar un singur cuvânt în engleză (haraşo) am rămas plăcut surprins, mai ales de tânărul arădean. Habar n-aveam despre ce vorbeau. Doar că, din când în când arădeanul meu spunea câte o zicală românească (de exemplu: „Dacă fugi după doi iepuri nu prinzi nici unul“ sau „Nu tot ce zboară se mănâncă“), după care încerca s-o reproducă în engleză, făcăndu-şi prietenul să înţeleagă ce vrea să zică. Sentimental cum sunt (nimeni nu-i perfect) am fost emoţionat de lecţia involuntară de patriotism a tânărului român; tânăr pe care unii l-ar fi catalogat, văzându-i vestimentaţia „beton“, drept un şmecheraş fără bacalaureatul luat. În fapt era un tânăr normal, care se purta asemenea generaţiei lui şi care ştia exact pe ce lume se află.

Involuntar m-am gândit la droaia de tineri sclivisiţi care fac grimase când aud de muzica românească, de cea populară în special. Căci socotesc muzica populară românească – împreună cu dansul, portul, obiceiurile – drept un lucru înapoiat, depăşit. Nu ştiu ce-i învaţă pe aceşti tineri părinţii, dar sunt sigur că instituţiile educaţionale şi de cultură fac pentru ei puţin, spre nimic.

Deşi Aradul este o zonă folclorică de interferenţă cu Bihorul, Banatul şi Hunedoara, acesta s-a impus ţării prin oameni valoroşi. Aceşti artişti ai vetrei folclorice arădene adevărate, neinfluenţaţi de hibridul sârbo-bănăţan sau de scârbavnicele manele, au făcut ca Oraşul de pe Mureş să fie bine rostuit pe harta naţională a folclorului românesc. Oameni ca ilustul Ioan T. Florea – marele etnomuzicolog, taragotistul şi conducătorul celebrului ansamblu „Rapsozii Zărandului“  Petrică Paşca (ambii din Covăsânţ), soliştii Cornelia Căprar Roman, Rodica Ardelean, Olivia Cotuna Cotocea, Ştefan Muntenaş, Aurel Budugan, Malvina Nagy, cunoscutul coregraf Viorel Nistor sunt nume datorită cărora folclorul arădean a fost mereu în frunte, fiind foarte apreciate de specialiştii din domeniu, în frunte cu Marioara Murărescu, marea realizatoare de emisiuni de folclor. Şi pentru că am ajuns aici, nu-i putem omite pe Ioan Vodiceanu şi Nicoleta Pavel talentaţi solişti şi  realizatori de programe folclorice locale, care promovează cu succes folclorul arădean.

Ei, bine iată folclorul ar putea să ne fie un ambasador mai pregnant între state, naţiuni şi indivizi. Nu ar trebui să lăsăm la voia întâmplării ca folclorul, zicerile neaoşe româneşti să fie promovate sporadic, la întâmplare, stând la cheremul întâlnirilor de prin tramvaie. Nimeni nu le cere tinerilor să umble prin locurile publice în iţari şi în iie. Dar nici să laşi deoparte importanţa folclorului în conştiinţa publică, naţională nu este de bun augur.