Degeaba 30

0
1664

Titlul nu îmi aparţine, l-am împrumutat din seria de concerte susţinute de către Tudor Gheorghe prin ţară cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Titlul acestor concerte era Degeaba 30. Mi s-a părut extrem de inspirat, iar mesajul pe care îl transmite este unul fără echivoc: lucrurile nu sunt deloc aşa cum au visat eroii noştri acum 30 de ani, care şi-au riscat viaţa pentru ca acelaşi tip de lichele să ne conducă şi în ziua de astăzi.

Nu putem spune că nu s-a schimbat nimic în cei 30 de ani, în special din punct de vedere material. Poate că nu cu ritmul pe care noi l-am visat, dar s-a mişcat câte ceva. Unele în rău, altele în şi mai rău, dar mi-ar plăcea să cred că foarte multe au evoluat în bine.

„A venit şi aici Crăciunul“ şi nu e momentul acum să fac statistici şi comparaţii economice, dar un gând mi se duce şi 24 de lumânări se aprind pentru eroii care şi-au găsit sfârşitul în urmă cu 30 de ani în oraşul nostru, pentru ca noi, cei de astăzi să ne bucurăm de Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în libertate: Bugy Robert – 18 ani, Hartman Marin – 18 ani, Herbei Cristian – 18 ani, Mada Mihai – 18 ani, Cosma Marius – 19 ani, Lile Cristian – 19 ani, Nicolcioiu Sorin – 19 ani, Safaleru Andrei – 19 ani, Alman Werner – 20 ani, Dumitraşcu Costel – 20 ani, Puşcău Adrian – 20 ani, Suciu Săndel – 20 ani, Bute Ioan – 23 ani, Rănoiu Gelu – 23 ani, Don Radu – 25 ani, Gruber Geza – 26 ani, Clepe Ioan Gheorghe – 29 ani, Lukacs Zoltan – 31 ani, Duma Pavel – 32 ani, Cojocaru Ladislau – 35 ani, Lucaciu Octavian – 37 ani, Crişan Aurel – 38 ani, Crişan Vasile – 42 ani şi Toth Sandor – 44 ani.

Cine a tras în ei? Cine i-a omorât pe cei care s-au luptat pentru libertatea noastră, a tuturor, pe cei care şi-au dat viaţa pentru a ne aprinde nouă lumina? Se spunea că trebuie să aşteptăm 50 de ani pentru a afla răspunsuri, dar iată că după 30 de ani adevărul începe să se cearnă. Acei „terorişti“ au fost militarii sau cel puţin în proporţie de 99% din cazuri. Acei soldaţi care făceau parte din „Armata e cu noi!“ şi care au primit flori din mâinile părinţilor cărora le-au fost împuşcaţi copiii. Scuzele că acei soldaţi au fost prea tineri, nepregătiţi şi neinstruiţi pentru asemenea situaţii nu îşi găsesc temeiul. Desigur, ei sunt doar criminalii din primul rând, mai sunt şi alţii, care au ghidat sforile, iar după aceea au venit să ne conducă… Au murit în total, deşi numărul nu este nici acum clarificat, 1.142 de oameni la Revoluţie.

Au murit degeaba? Nu, categoric nu! Ei au murit cu un scop, noi suntem cei care am trăit degeaba! Ei au murit eroic, iar noi ne-am trăit viaţa dormind. În loc să luăm exemplul lor, l-am preluat pe cel al criminalilor lor: dezorientaţi, frustraţi, pierduţi, fără nici un orizont, nepregătiţi şi neinstruiţi.

Nu vreau să fiu fatalist şi să mă duc atât de departe să spun că după 30 de ani de libertate ne-am pierdut identitatea. Poate ne-am rătăcit puţin. Ne-o vom regăsi, sunt convins. Ne vom aduna, vom strânge rândurile şi sper să nu o facem în cazul unei drame sau în urma vreunui şoc prin care vom fi puşi să trecem. Nu vreau să îi dau dreptate lui Cioran, care spunea că „suntem urmaşii unor romani obosiţi şi ai unor daci resemnaţi“, dar în momentul de faţă parcă este caracterizarea perfectă a românilor.

În timpul Revoluţiei, la Arad s-a stat în genunchi şi s-a rostit la unison „Tatăl nostru“. Câte comentarii şi chiar revoltă ar stârni un asemenea gest acum. Am trăit într-un regim ateu, dar mă tem că suntem cu mult mai atei acum. Avem parte de un ateism mult mai pervers, unul care nu neagă existenţa lui Dumnezeu, ci o amână. Grijile (inutile), munca (fără rost) preocupările, atât de indispensabile pentru societatea consumatoare şi practică pe care ne-am creat-o şi în care ne complacem nu ne mai oferă timp pentru suflet, pentru cei apropiaţi, pentru copii. La fel îl amânăm şi pe Dumnezeu. „O să mă ocup de relaţia cu El după ce îmi mai termin din treabă“. Dar această distanţare ne transformă credinţa, ea devine una molâie, se răceşte, devine lâncedă. Şi odată cu credinţa şi noi ne transformăm: devenim lâncezi, molâi. Sufletul nostru se răceşte, relaţiile dintre noi devin lâncede. Ne înşelăm crezând că munca şi cadourile materiale pot suplini lipsa de afectivitate dintre noi. Ne diluăm credinţa, aşa cum ne-am diluat vieţile, relaţiile cu apropiaţii, cu copiii noştri.

Ne pregătim pentru Crăciun încă de pe la jumătatea lui octombrie, dar nu înţelegem nimic din ce semnifică Sărbătoarea.

Îmi vine în minte un comentariu recent al Lizicăi Mihuţ, scris în urma participării la un concert de colinde la Filarmonica de Stat din Arad. Spunea că spectacolului i-a lipsit „magia“, că a fost „lipsit de strălucire“, de „simţire“. Oare aceste sentimente din partea cui au lipsit? Şi din păcate, întreaga societate a ajuns fără „magie“, „lipsită de strălucire“ şi de „simţire“… Iar vina o purtăm chiar noi.

Suntem în ţara lui „Leru-i Ler“, care ne enervează, ne oboseşte. Ne-am „modernizat“, am intrat „în rând cu lumea bună“, care nu mai are răbdare, nu mai are timp de ritm lent şi de meditaţie,… de suflet. Suntem într-o veşnică grabă, iar gândurile noastre sunt ocupate mereu cu planuri şi proiecte. Vrem altceva, fără să ştim ce avem sau măcar ce suntem.

Până la regăsire, Crăciunul să vă fie fericit şi să trăiţi întru mulţi ani!

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.