„Reportajele mele cu artiştii populari au fost mistificate şi distorsionate de mai marii culturii de la Bucureşti“

Emil Şimăndan generic

  – Lista cărţilor publicate de tine este lungă… Hai să fim esenţiali! Fă-mi te rog un top cu primele zece cărţi mai apropiate de sufletul şi de mintea ta.

    – Îmi ceri să alcătuiesc un „top” personal din cele 32 de cărţi publicate! În mod normal ar trebui să îţi spun că toate cărţile pe care le-am publicat le consider  importante. Totuşi sunt câteva mai în faţă.  Aş începe cu o carte care nu a mai apărut niciodată, fiind distrusă de revoluţionari în decembrie 1989 în incinta Combinatului Poligrafic Galaţi. Era o carte ce tocmai ieşise de sub teascurile tipografiei gălăţene, în Editura „Eminescu” din Bucureşti, un volum de reportaje intitulat: „REPORTER LA PORŢILE ZĂRANDULUI”. Cartea  cuprindea 22 de profiluri de artişti populari din Vestul Transilvaniei, începând cu remarcabilii pictori naivi din Brusturi, continuând cu meşterii olari din Hălmagiu, Hălmăgel, Târnăviţa şi Bârsa, cu furcarii din Vârfurile şi cu meşterul popular Ludovic Kalmar din Olari – remarcabil constructor de viori după un model „Stradivari”, apreciat în acei ani de cei mai mari violonişti ai ţării!  După ce volumul a trecut cu mare greutate de filtrele cenzurii dure de la Consiliul Culturii, tartorul Dulea a făcut o mişcare la o sută optzeci de grade. A ordonat, înainte de difuzare, să fie legată (lipită) cu o „panglică” roşie şi să fi pusă, la 26 ianuarie 1990, pe masa secretarului general al partidului, cu ocazai zilei sale de naştere, deşi nu era o carte de omagii cum publicau zeci de scriitori din întreaga ţară. Reporajele mele cu artiştii populari au fost mistificate şi distorsionate de mai marii culturii de la Bucureşti, care s-au folosit de artiştii populari din Vestul Transilvaniei pentru a face gesturi politice „slugarnice” faţă de „Marele Geniu al Carpaţilor”, lucru care, după cum se ştie, nu s-a mai putut întâmpla, a izbucnit Revoluţia din Decembrie 1989, iar Ceauşescu şi soţia acestuia au fost executaţi lamentabil în ziua de Crăciun!

      – Nu am cunoscut acest lucru, este o informaţie inedită! Insist, te rog să enumeri zece cărţi dintre cele mai apropiate de sufletul şi de mintea ta.

„Templul memorie” şi „Întoarcerea acasă”, dedicate poetului de obârşie arădeană Ştefan Aug. Doinaş; „Călătorie prin veac“ – volum dedicat poetului şi acad. Gabriel Ţepelea; „Interviuri cu Ioan Alexandru” – volum apărut la Editura DACIA” din Cluj-Napoca; „Vă iubesc, arădeni!” – dedicat actorului Valentin Voicilă, liderul Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad; „Oglinzi şi memorie“ (versuri); „Întrebătorul din Agora” – volum dedicat Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad. Mai amintesc volumele: „Dialoguri la frontieră“, „Puterea libertăţii“ şi „Politică şi cultură la frontiera de vest“ – interviuri cu zeci şi zeci de personalităţi marcante ale artei, literaturii, istoriei, ştiinţei şi culturii naţionale, atât înainte de 1990, cât şi în cele două decenii şi jumătate  postdecembriste. Era să uit volumul de interviuri dedicat poetului şi eseistului Viorel Gheorghiţă, care a cunoscut 17 ani de puşcărie comunistă, trecut prin bestiala închisoare de la Piteşti.

      – Publicarea cărţilor tale despre Revoluţia din Decembrie 1989 a stârnit controverse, admiraţii, patimi. Mai mult decât atât, se ştie că ai fost agresat fizic într-o seară, aproape de casă, şi ţi s-a furat manuscrisul cu prima ta carte despre Revoluţia din Arad, care era în faza de revizie finală, fiind necesară spitalizarea ta… Cine au fost cei care te-au agresat?

      Emil Şimăndan decupat– În decembrie 1999 (la comemorarea a zece ani de la Revoluţie), urma să tipăresc volumul „Întrebătorul din Agora”. Înainte de a da „bun de tipar” am fost agresat în mod banditesc şi tâlhărit de manuscris. Era seară,  mă întorceam acasă de la o conferinţă de presă de la Palatul Administrativ. Am fost urmărit fără să îmi dau seama, iar când am intrat între blocurile din cvartalul „Podgoria” (astăzi „Piaţa „Acad. Caius Iacob“), am fost lovit în cap cu un corp contondent şi şpreiat, după care am căzut pe trotuar şi mi-am pierdut cunoştinţa. Norocul meu a fost că m-a găsit un vecin, care m-a însoţit până în blocul în care locuiesc. Familia, speriată, a anunţat Poliţia şi Salvarea. La Spitalul judeţean Arad mi s-a fixat diagnosticul: comoţie cerebrală. Mi-am revenit după cinci zile de tratament. Au trecut de atunci 15 ani şi Poliţia din Arad nu a mai putut depista niciodată bandiţii care m-au agresat şi tâlhărit. Cei care au stat în spatele făptaşilor nu şi-au atins însă scopul de a opri apariţia cărţii mele despre revoluţia de la Arad, întrucât aveam manuscrisul în computerul familiei, precum şi al copilului student la Politehnică în Timişoara, astfel cartea, foarte voluminoasă, de peste 500 de pagini, a putut să apară până la 22 decembrie 1999.

      – Care este relaţia ta cu scriitorul Vasile Dan, preşedintele Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România şi ce părere ai despre Revista „Arca“?

      – Încep cu revista „Arca”. În ceea ce mă priveşte rămân consecvent opiniei exprimate cu mai mulţi ani în urmă. Pentru a reprezenta un autentic focar de cultură literară pentru generaţiile actuale de elevi, studenţi şi intelectuali arădeni consider că revista ar trebui să aibă o apariţie lunară, în circa o sută de pagini. Sunt mii şi mii de elevi şi de studenţi care nici măcar nu au văzut vreodată cum arată revista „Arca”, întrucât ea nu se găseşte în nici un chioşc de difuzare a presei din municipiu sau judeţ. Din acest punct de vedere mulţi tineri, cu care am stat odinioară de vorbă, atunci când mi-am exprimat opinia în presă, au spus că este „o revistă fantomă”, care nu poate fi găsită nicăieri, ca să poţi constata despre ce se scrie în paginile ei!

Care este relaţia mea cu poetul Vasile Dan? Dacă îmi aduc bine aminte am scris o recenzie laudativă la una din cărţile sale de versuri. Cât privesc relaţiile personale cu „omul Vasile Dan” sunt dubitative, dar acest lucru nu înseamnă absolut nimic pentru cultura arădeană, ţine doar de „faptul divers”!

 – La ce lucrezi în prezent, dacă nu impietez?

      – Am mai aşezat câteva „cărămizi” (volume) la cunoaşterea adevărului despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad, dar şi în plan european, cum ar fi volumele: „INFERN ÎN ROMÂNIA” şi „BATALIOANE ARĂDENE LA TIMIŞOARA” (în colaborare cu G-ral.Mr.«r.» Vasile Ionel Heredea, Lt.col.«rtg.» Alexandru Ioan Chiş şi Col.«rtg.» Horea Gana), plus o carte de suflet pe care o aşez alături de monografiile prin dialog dedicate poeţilor Ioan Alexandru, Ştefan Aug. Doinaş, Viorel Gheorghiţă şi Gabriel Ţepelea, intitulată:  „VĂ IUBESC, ARĂDENI!” – dedicată actorului Valentin Voicilă,  liderul Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad. În prezent am în lucru (aproape finalizate) două volume de beletristică. Sper să mă ajute Bunul Dumnezeu să fiu sănătos să le pot vedea şi tipărite!…

      – Regretatul poet Francisc Vinganu ţi-a fost rudă apropiată, prin alianţă. Povesteşte-mi niţel despre colaborarea voastră.

     Emil_Simandan – Poetul Francisc Vinganu mi-a fost cumnat. La 2 februarie a.c. s-au împlinit zece ani de când ne-a părăsit, trecând în lumea umbrelor veşnice. Amintirea lui rămâne însă neştearsă pentru curticeni şi pentru cei apropiaţii sufletului acestuia, atât de nonconformist. A făcut parte conştient (poate uneori teatral) din „ginta” boemilor arădeni. Adesea, înainte de 1990, era „invitat” pentru glumele pe care le făcea într-o cafenea curticeană (împreună cu prietenul său, pictorul Mircea Senic) la biroul ofiţerului de securitate care răspundea de oraşul Curtici. Motivele „imperative” ale convocării erau poeziile pe care cumnatul meu „se lăuda” că le-a trimis, prin „curier special”, din Gara CFR Curtici, postului de Radio Europa Liberă, poezii care însă nu erau difuzate niciodată întrucât ele, în realitate, nici nu au fost trimise! După o astfel de ispravă, „muştruluit” brutal, în exces de zel, în sediul Miliţiei din Curtici, unde a fost dus de către vigilentul securist, într-o dimineaţă, la ceva timp după acel incident, cei doi s-au „intersectat” la cafe-barul „Tineretului” din Arad. Cumnatul Francisc a intrat în cafeneaua „Tineretului” împreună cu prozatorul Florin Bănescu, care era în acea perioadă liderul scriitorilor arădeni. „la o cafea îmbunătăţită”! Zărindu-şi „tartorul” securist, s-a ridicat de la masă şi a alergat la redacţia ziarului „Flacăra roşie” (care se afla în apropiere) unde m-a căutat într-o suflare, rugându-mă să-l însoţesc urgent la cafe-barul „Tineretului” ca să îmi arate „omul care-i face zile negre în Curtici”, crezând că un ziarist „este mai bine văzut la partid” decât un ofiţer de securitate şi îl pot „pune la punct!”. În cele din urmă l-am liniştit şi am intrat în biroul redactorului şef Crăciun Bonta, care, în calitate de membru supleant al Biroului Comitetului judeţean Arad al PCR, se întâlnea, periodic, la şedinţe, cu şeful Inspectoratului judeţean M.I. L-am rugat să-şi folosească influenţa, ca să aplanăm „ostilităţile” între poet şi vigilentul apărător al „legii siguranţei naţionale”, lucru pe care l-a şi făcut! Cumnatul, învăţător la Şcoala cu clasele I – VIII nr. 2 din Curtici, nu făcea politică ostilă statului român, dar, pişicher de felul său, se avânta în tot felul de glume care puteau să fie interpretate în mai multe feluri. Îi plăcea să epateze în „boema” literară locală, dar şi naţională când se afla la Bucureşti, de fiecare dată se baza pe prietenia cu Mircea Micu (foşti colegi de cameră pe vremea în care au funcţionat amândoi ca dascăli la Şcoala specială din Şiria).

      – Întrucât l-ai cunoscut foarte bine pe Francisc Vinganu, la „umbra” căror poeţi „a crescut”, vorbind la figurat?

      – Prima sa mare iubire a fost Walt Whitman, cel mai mare poet american şi unul din clasicii de frunte ai literaturii moderne universale. Încă înainte de debutul său literar îmi recita, în vacanţele mele studenţeşti, poezii din marele poet, după care a început să scrie versuri sub influenţa whitmaniană, însăşi debutul său literar stă sub semnul „Firelor de iarbă”. A urmat apoi, în anii ’70 un foarte benefic contact cu poezia tinerilor poeţi de atunci Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, care i-au influenţat hotărâtor întreaga sa creaţie poetică.

      – Aradul candidează pentru titlul de „Capitală Culturală Europeană – 2021“. Ce părere ai despre acest demers?

      – Nu pot decât să felicit (şi să subscriu) curajului pe care-l manifestă Asociaţia Aradul Capitală Europeană a Culturii în 2021. Le urez mult succes, dar le va fi foarte greu să „reactiveze” toate sectoarele culturii şi artei arădene la nivelul pe care-l reclamă o Capitală Europeană a Culturii! Există în acest domeniu al culturii arădene prea multă inerţie şi conservatorism.

      Emil Şimăndan, în ultimii ani se cunoaşte o escaladare fără precedent atât a publicaţiilor cât şi a cărţilor electronice. Cum vezi tu viitorul ziarelor şi cărţilor în format „print“, pe hârtie? Vor dispărea cărţile tipărite clasic? 

     – Accept şi urmăresc cu interes noile provocări legate de publicaţiile şi cărţile electronice, dar, după opinia mea, omenirea se va reîntoarce în viitorul îndepărtat la cărţile şi publicaţiile tipărite clasic. Cantitatea colosală de informaţie ce se impune a fi stocată şi ordonată pe internet la nivel planetar va produce în fiecare secundă, în timpul traficului virtual, miliarde de „ambuteiaje”, adică un haos babilonian! Oamenii vor ajunge la concluzia că este mai comod şi eficient să citeşti cărţi şi publicaţii tipărite clasic, decât în „aglomeraţia” colosală de pe internet!

 

Recomandările redacției