A doua zi după fiecare meci oficial al UTA-ei, puteți citi pe site-ul nostru o analiză tactică a partidei respective, în care încercăm să deslușim cum a jucat echipa noastră, ce a reușit să facă bine și unde lucrurile n-au funcționat, cu aplecare atât spre jocul colectiv cât și spre prestațiile individuale, inclusiv cea a antrenorului, din punct de vedere al deciziilor luate. Această analiză a lipsit după meciul cu Farul Constanța deoarece pur și simplu nu am avut ce analiza. UTA a evoluat total la întâmplare, precum o echipă încropită ad hoc din băieți care atunci s-au văzut prima dată. Nu poți analiza tactic un fotbal de amatori precum cel etalat de echipa lui Ilie Poenaru, duminică seara, un fotbal în care nu există trasee, nu există idei și nici măcar realizări tehnice individuale, demne de scos în evidență, un fotbal în fața căruia la rândul său, antrenorul a rămas fără reacție, sprijinit (la propriu) de banca de rezerve.
Dincolo de prestația lamentabilă, a mai existat totuși un aspect asupra căruia merită să ne aplecăm. El nu este unul care să facă obiectul unei analize de ordin tactic ci mai degrabă al uneia mentale, chiar morale dacă vreți. A fost neplăcut și surprinzător (sau poate nu?) să-i vedem pe jucătorii noștri, în imaginile prezentate pe transmisia tv, ieșind foarte relaxați, zâmbitori și joviali de la vestiare, înaintea reprizei secunde. Deși UTA jucase foarte slab în prima parte a meciului iar scorul îi era defavorabil, am văzut instantanee cu Florin Iacob, Paul Anton, Marko Vukcevic și Claudiu Keserü, râzând și amuzându-se împreună cu adversarii sau colegii. Este o atitudine care denotă nu doar lipsă de concentrare și responsabilitate ci și un dispreț, chiar dacă inconștient, față de suporterii echipei. Sunt convins că la pauză mii de fani ai UTA-ei au fost un car de nervi și au încercat să găsească mijloace mai mult sau mai puțin sănătoase pentru a se calma, după frustrarea produsă de primele 45 de minute. Și este teribil de deranjant să-i vezi tocmai pe cei care ți-au provocat respectiva stare, că nu par deloc afectați de situația în care și-au pus echipa al cărui tricou îl îmbracă.
Dacă am fi vorbit de un singur jucător, probabil că puteam aduce în discuție caracterul respectivului jucător. Fiind vorba însă de mai mulți (și cadrele tv nici măcar nu ni i-au prezentat pe toți), cauzele cred că sunt mai profunde și țin de cultura și etica muncii de la acest club. În orice companie, firmă, colectiv, există niște principii, obiceiuri care toate împreună formează ceea ce numim „cultură organizațională“. Este vorba despre acele lucruri pe care toți componenții știu că trebuie să le facă sau să nu le facă, despre obiective, termene și așteptări minime care trebuie îndeplinite. Toate aceste repere care sunt clare pentru fiecare membru sunt stabilite de către management și ele se ramifică în jos pe toate departamentele și palierele. Ei bine, o asemenea cultură organizațională nu există în clubul UTA. Înaintea niciunui sezon nu a ieșit un reprezentant al clubului care să spună care sunt obiectivele clare pe termen lung, mediu și imediat. În al doilea rând, chiar dacă trasezi un obiectiv, este contraproductiv ca atingerea acelui obiectiv să nu beneficieze de o evaluare permanentă prin impunerea unor pași intermediari care trebuie obligatoriu să fie bifați. Nu poți să trasezi un obiectiv final după care să pleci în vacanță iar la final să constați funcționărește dacă obiectivul a fost îndeplinit sau nu. Nu poți să nu urmărești ceea ce se întâmplă pe parcursul procesului și să nu intervii atunci când lucrurile încep să deraieze de la direcția corectă. Rolul unui management este de a conduce echipa spre obiectivul dorit și nu doar de a constata la final rezultatul și de a impune eventual sancțiuni tardive.
Jocul UTA-ei din acest moment dar și senzația de lehamite și dezinteres pe care o transmit limbajul corporal și atitudinea jucătorilor ar necesita activarea unor semnale de alarmă. La orice club care se respectă, antrenorul are ierarhic deasupra lui, un director sportiv care îi evaluează permanent munca de zi cu zi, scopul și metodica antrenamentelor, principiile de selecție, exprimarea echipei, relația cu jucătorii, comportamentul acestora, adică tot ceea ce ține de partea sportivă a activității, bineînțeles în cadrul obiectivelor clubului; fără să impună dar având obligație să observe, să întrebe, chiar să susțină și să ajute. Un antrenor este un angajat pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă dar limitată în timp. Instinctiv el își urmărește propriul scop, anume rezultatul imediat, îmbogățirea cv-ului sau păstrarea postului. Interesul clubului însă depășește acel cadru și este vital ca deasupra antrenorului să se afle un reprezentant al managementului care să îl țină în cadrul obiectivelor și intereselor clubului. Pentru asta însă e nevoie ca acel director sportiv despre care vorbeam, să aibă competența profesională de a analiza activitatea sportivă. La UTA fie această competență nu există (domnii Meszar sau Broșovszki pot analiza managerial activitatea domnului Poenaru dar nu sportiv deoarece nu vin din fotbalul profesionist, sunt, dacă îmi este permis termenul, la fel de „chibiți“ ca oricare dintre noi), fie ea nu este valorificată (domnul Florian Voinea este pe post de semnătură a președintelui „de facto“, iar domnii Grădinariu și Drăgan au fost trimiși la munca de pălmași din cauza problemelor pe care le au în justiție).
În concluzie, antrenorii și jucătorii UTA-ei sunt într-o situație aproape idilică: remunerați peste media campionatului, cu salariile plătite la zi și fără ca aceste remunerații să fie condiționate de obiective clare și condiționări intermediare. Pentru ei se aplică dictonul „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“, folosit de multe ori în a descrie activitatea funcționarilor la stat. Și, dacă stăm să ne gândim bine, UTA chiar funcționează ca o companie cu capital de stat clasică pentru România postrevoluționară. Avem o conducere menținută în funcție cu sprijin politic, un corp de angajați obedient, un manager de proiect angajat fără o evaluare profesionistă, care pare total depășit de situație dar care știe că e șansa lui de a scoate maxim dintr-o postură de salariat bine remunerat cu care poate nu se va mai întâlni și, la baza piramidei funcționarii public, care oferă serviciul efectiv spre contribuabili, cărora, zis pe românește „li se rupe“, deoarece știu că indiferent ce se va întâmpla, ziua de salariu le umple cardurile iar în cel mai rău caz, o eventuală concediere ar fi dublată de compensații financiare serioase.
