„Impresii” – expoziţie de pictură „în trei” la Sala Clio a Complexului Muzeal Arad

Sala Clio a Complexului Muzeal Arad  este de marţi, 24 martie, gazda primitoare a unei expoziţii de pictură mai mult decât interesantă: „Impresii”. Pe simezele sălii expun trei pictori – de fapt două pictoriţe şi un pictor: Maria Mădălina Motorca, Ale­xandra Tăbuică şi Ali Zărioiu. Dintre cei trei expozanţi, Alexandra Tăbuică este arădeancă prin naştere şi timi­şoreancă prin adopţie.
Expoziţia a fost vernisată de ti­mişoreanul Nicolae Popovici, preşe­dintele Asociaţiei „Romul Ladea” a artiştilor plastici neprofesionişti din Timişoara, el făcând şi prezentarea celor trei artişti, şi scurte consideraţii critice asupra picturilor expuse. Picturile pot fi contemplate până duminică, 29 martie.
Pentru autorul acestor rânduri, picturile aflate pe simezele Sălii Clio au avut grade diferite de impact, ordonarea graduală a impresiilor fiind tributară tocmai impactului resimţit.
Voi începe cu impresiile pe care mi le-au provocat picturile Alexandrei Tăbuică, arădeanca strămutată în Timişoara şi revenită acasă cu sufletul risipit în colori împrăştiate pe pânze: linii viguroase, tuşe vag schiţate, simţ deosebit al culorii şi al nuanţei, sensibilitate exacerbată manifestată în redarea unor cadre înguste ale naturii prin tehnici distincte pe care le stăpâneşte până la amănunt. Punctul de vedere al celui aflat în faţa tablourilor Alexandrei Tăbuică devine, chiar fără voie, acelaşi cu al artistei: „vezi” ceea ce „vede” şi artista, simţi tensiunea lăuntrică şi faci fără să vrei conexiuni stranii, însă exacte. Două picturi mi-au reţinut atenţia cu precădere pe când le treceam în revistă alături de pictoriţă: prima – cu o pădure în flăcări (tablou „bolnav de roşu” gândeam eu), şi care era, de fapt, reprezentarea transfi­gurată a unui pâlc de copaci năpădiţi de iederă roşie, iar cea de-a doua – o cascadă de galben-verzui curgând din cer spre pământ printre câţiva copaci abia schiţaţi; „O zi cu căldură toridă….”, a spus Alexandra Tăbuică – „Soarele s-a topit şi a curs pe Pământ…”, am declamat eu versul cumplit de frumos al lui Labiş, iar pictoriţa a zâmbit cumva enigmatic. „Găsesc în natură orice subiect îmi imaginez pentru a picta. Ca om, sunt datoare naturii, iar datoria mi-o împlinesc prin transfigurare în culori”, mi-a spus pictoriţa Alexandra Tăbuică.
Ali Zărioiu are state vechi de serviciu în faţa şevaletului. Mărturiseşte că de aproape un an şi-a schimbat complet stilul de-a picta. „De vreun an am început să pictez în stilul acesta. Cunoscătorii spun că am început să pictez în manieră impresionistă. Nu pot spune că este adevărat, dar nici că nu este adevărat nu pot spune.  Cert este că mă aplec tot mai mult spre elementul folcloric al culturii noastre şi spre elemente de detaliu”, mi-a spus pictorul. Aveam să constat că s-a evaluat cu o obiectivitate demnă de invidiat. Într-adevăr, picturile sale sunt „neîntregi” – „… trei vreascuri… dintr-un gard…” ar fi scris Coşbuc privindu-i una dintre picturi, sau oglinda fixată într-o „fărâmă de perete” şi-n care se reflectă imprecis chipul ţăranului sau al savantului. Nu ştiu dacă pictorul şi-a propus asta, însă reuşeşte să-l provoace pe privitor la efortul de completare a întregului, de refacere a tabloului iniţial din care penelul său a decupat o secvenţă de realitate semnificativă.
Cu voie, am lăsat la urmă picturile Mariei Mădălina Motorca. Tânăra doctorandă la Timişoara expune o serie de picturi pe care le-a numit „Scrieri” şi care sunt numerotate în ordine crescătoare. Contemplarea atentă te obligă de-a dreptul să continui tu spre „plus infinit”, fiindcă seria nu se încheie cu ultimul tablou, deşi se termină acolo. „Mi-am propus să redau prin culoare întreaga istorie a scrisului, de la cuneiforme, hieroglife şi rune până la scrierea modernă, inclusiv limbajul muzical şi cel informatic, binar, şi să-mi imaginez şi ce va fi în viitorul previzibil”, mi-a spus pictoriţa într-o scurtă discuţie. Într-adevăr, penelul artistei surprinde foarte sugestiv evoluţia scrisului şi a omului totodată, dar viitorul imaginat în ultimele tablouri este coşmaresc: pare că vom comunica prin semne scurte, linii şi puncte, într-o mare de informaţie. Seria de picturi a Mariei Mădălina Motorca este un semnal de alarmă de mare actualitate şi de infinit tragism: dacă nu suntem atenţi, dacă nu facem ceva cât încă se mai poate face ceva, ne-aşteaptă prăbuşirea, ca specie, şi propriile noastre eforturi de-a evolua tehnologic vor fi cauza.
Fără a fi unitară, expoziţia de la Sala Clio este incitantă, provocatoare de emoţii estetice reale şi de întrebări grave, care-şi cer răspunsuri de la fiecare în parte.