tipLucrurile nu-mi mai păreau la fel de simple şi la trezire. O fi noaptea un sfetnic bun, dar eu n-am vegheat, ci am dormit dusă, iar dimineaţa m-am trezit cu un sentiment de zădărnicie, probabil legat de întâlnirea cu Valy şi de faptul că treptat am ajuns să renunţ la toate idealurile mele, la cele profesionale, acceptând să lucrez pentru Robert şi pentru ziarul Realitatea şi la cele sentimentale, căci tipul cu care urma să mă văd e foarte, foarte departe de ceea ce îmi doream cândva.
Primul lucru mi-am făcut o cafea mare încercând din răputeri să alung deznădejdea, căci, credeţi-mă, ea nu aduce nimic bun, ci doar te poate face să ratezi nişte oportunităţi. Din păcate atmosfera dezolantă din propriul apartament nu e de natură să mă ajute să mă repun pe picioare. Nu-mi aduc aminte când am făcut ultima dată curăţenie. Cred că a fost cam demult. Şi hainele pe care le-am purtat ieri zac abătute pe mocheta din sufragerie. Am evaluat situaţia în timp ce mi-am băut cafeaua şi am ajuns la concluzia că starea dezolantă a apartamentului meu poate fi îmbunătăţită în doi timpi şi trei mişcări. În primul rând trebuie doar să îndes hainele zvârlite peste tot în dulap. Apoi mai pot drege un pic situaţia cu aspiratorul, promitându-mi să şterg şi praful cu proxima ocazie. Hm, lucrurile arată deja mai bine şi o rază timidă de soare care pătrunde în sufragerie prin perdele reuşeşete parcă şi mai mult să-mi ridice moralul.
Da, dacă mă gândesc bine, împrejurările sunt cum nu se poate mai favorabile. Am un job despre care doar eu ştiu cât e de naşpa, pentru ceilalţi e motiv de invidie, locuiesc într-un apartament foarte bine situat şi aproape de redacţie, mai sunt câteva ore şi plec la o întâlnire cu un tip. Hm, apartamentul meu arată chiar mulţumitor dacă nu ai proasta inspiraţie să deschizi uşile dulapurilor şi dacă eşti pregătit să dai crezare teoriei conform căreia cei care trăiesc într-o ordine desăvârşită suferă de sindrom obsesiv – compulsiv. Mă întreb cu ce-ar trebui să mă îmbrac. Până la urmă mă gândesc că fusta ar fi o invitaţie prea evidentă, aşa că mă hotărăsc pentru nişte jeanşi într-o culoare închisă şi cu o formă foarte clasică, care îmi fac picioarele să pară suple şi mai lungi şi o bluziţă cu guler rotund şi cu şiret negru la gât.
Am stabilit cu Valy să ne vedem la Godot Cafe – Teatru, căci se joacă „Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion. Când am ajuns, deşi n-am întârzat deloc, Valy mă aştepta şi comandase o sticlă de vin. L-am salutat cam stingherită (niciodată nu ştiu cum să mă port la prima întâlnire), iar el s-a ridicat de la masă, m-a ajutat să-mi scot haina şi m-a sărutat pe obraz. Asta a m-a surprins chiar plăcut. Nu mă aşteptam să fie nici atât de galant şi nici atât de îndrăzneţ. Poate că până la urmă Sarah are dreptate. Poate că tipul e de fapt un zeu al sexului sau măcar un romantic incurabil care umblă deghizat ca să nu atragă atenţia asupra lui.
Am comandat şi în timp ce aşteptam să ne aducă felurile de mâncare mi-a povestit că e asistent universitar şi că predă o materie ciudată, mă rog, ceva legat de biologie în orice caz.  N-am prea ştiut în ce categorie să-l includ în funcţie de profesie pentru că până acum n-am prea avut de-a face cu asistenţi universitari şi nici cu tipi care să-şi desfăşoare activitatea într-un domeniu atât de complex şi de diferit de al meu precum biologia. În fine, aşa cum bănuiţi, mie vinul mi-a dezlegat limba şi m-a făcut (pentru a câta oară?) să uit că la prima întâlnire e mai bine să fii tăcută şi să asculţi. Aşa că am turuit într-una depre mine, înainte de spectacol, în pauză şi după. Nici n-aş fi crezut că am atâtea de povestit şi că în viaţa mea se întâmplă aşa multre chestii. Din păcate spectacolul a fost cam dramatic (cum altfel ar fi putut fi un spectacol despre relaţii?) şi mâncarea, deşi foarte bună, mi s-a oprit în gât de câteva ori. Valy mi-a propus să ieşim să ne plimbăm puţin. O idee bună, căci aveam nevoie de puţin aer curat după ce mă ameţisem aşa de bine. Anul acesta primăvara vine mai repede decât de obicei, iar răcoarea serii şi un vânticel destul de puternic, dar nu geros, m-au trezit de-a binelea. Am încetat să mai turui despre mine şi lăsându-l pe Valy să întreţină conversaţia. Ne-am plimbat tăcuţi câteva clipe, apoi el a rupt tăcerea, iar ceea ce mi-a spus m-a lovit direct în moalele capului.
– Am putea merge la tine, dacă vrei. Eu şi soţia mea am decis să ne separăm, dar încă mai locuim împreună, până reuşim să ne găsim locuinţe diferite. La preţurile din ziua de azi asta  s-ar putea să mai dureze.
Nu ştiu la ce preţuri se referea, la cele de închiriat sau la vânzări. Nici n-am mai vrut să aflu. M-am uitat fix la el ca să mă asigur că nu face vreuna din glumele lui nesărate, dar după expresia feţei mi-am dat seama că nici vorbă de aşa ceva.
– Cred că am fi reuşit mai repede să îndeplinim formalităţile astea, dar ştii, copilul nostru nu e pregătit şi nu vrea să accepte…
– Du-te la naiba! i-am spus şi i-am întors spatele aproape luând-o la goană.
A încercat să se ţină după mine grăbind pasul şi lovindu-se de trecători, căci nu e obişnuit să meargă repede şi nici nu pare să aibă o condiţie fizică prea bună.
– Laura, stai, m-ai înţeles greşit…
Astea au fost cam ultimele cuvinte pe care am reuşit să le disting îndepărtându-mă de el, apoi chemările lui au fost înghiţite de zgomotul străzii.

Recomandările redacției