Iohannis un… baston prea mare pentru Antonescu

Ultimele luni au fost brăzdate de o efervescență politică foarte intensă, având o  dinamică precum a unui avion cu geometrie variabilă. Ruperi de alianțe, noi alipiri pigmentate cu jurăminte de fidelitate și victime. Mai  noi sau mai vechi. Una dintre acestea este și Crin Antonescu. Victimă până la urmă a construcției politice realizate de el. Un elefant care l-a strivit în momentul în care a fost la pământ.  Ne referim aici și la defunctul USL, dar mai ales la Klaus Iohannis, omul pe care Antonescu a încercat din toamna lui 2009 încoace să-l propulseze în politica mare. Pentru că, în ciuda multiplelor mandate de primar, cu toată frumusețea Sibiului  și, de ce să nu o recunoaștem, cu buna gestionare a orașului de la  poalelele Cibinului, o poziție de maximă expunere și vizibilitate este cu totul altceva. Iar de la fantoma Guvernului Iohannis încoace, Antonescu a insistat cu această variantă, de parcă ar fi fost alfa și omega politicii românești. N-a reușit atunci, n-a reușit nici  mai recent cu Internele, fapt pentru care s-a și rupt… social-liberalismul românesc. Dar acela avea să fie și începutul sfârșitului, pentru liderul liberal. Mai amintim că încă de şi mai înainte  îl propulsase pe Iohannis în funcția de prim-vicepreședinte al partidului.  Apoi şirul evenimentelor ciudate a continuat cu exaltatul angajament al  europarlamentarelor. Adică cu pragul de 20% asumat de Antonescu. Sigur această iluzie  a fost hrănită încă din osânza victoriei useliste…paritare, dându-i sentimentul măreției. Sau dacă vreți, un…efect de lupă. Puțini își mai amintesc că, mai acum un an, tot Antonescu pronunțase și scorul magic de 30%. Asta doar pentru felia liberală. Realitatea însă este că PNL, în perioada de boom economic, când… Apostolescu își lua credit cu buletinul, abia a obținut un chinuit 18%. Și asta cu Tăriceanu premier. Așa că, de fapt acest 15% la europarlamentare nu este decât o confirmare a rezultatului  din 2008. Dar nici măcar asta nu era marea problemă. Nu, fitilul  revoltei a fost aprins  de ordinul de părăsire a guvernării. Miniștri, secretari de stat, directori, șefi, subșefi și ce mai vreți, au fost puşi să-şi dea singuri un şut în dos. Şi să lase scaunul moale de la masa guvernării, așa pentru un… moft. Nu e ușor să fii aruncat din turnul puterii, direct  în drumul pietruit și prăfos al opoziției. Iar la finalul lui nu este nici o garanție că vei fi din nou la decizie. Antonescu a pierdut catastrofal crezând că va câștiga totul mizând pe cartea principialității. O carte normală, dar, din păcate, eventual prin Elveția și Scandinavia. Că alte repere nu prea mai sunt, oricât și oriunde am căuta prin Europa. Sau chiar dincolo de ea. Cu toate acestea în străfundul său și în pofida unui sondaj de opinie relativ, Antonescu spera că el va fi alesul. Ba chiar a cerut vot deschis. Lucru care nu s-a acceptat de către Delegația Permanentă. Oricum verdictul ar fi fost același. Pentru că votul a fost de fapt o pedeapsă, o execuție politică. L-au…mitraliat. Și dacă ar fi fost la vedere, verdictul ar fi fost același. În fond, doi din trei liberali nu l-au mai vrut. Iar asta este un fapt de netăgăduit. Astfel Antonescu a pierdut orice perspectivă deși acum nici jumătate de an părea a avea în raniţă sceptrul de preşedinte.  Sau, dacă vreți, Iohannis  s-a dovedit a fi un „baston” prea mare pentru Antonescu…