Epigraf 1: „Decât să sug… la mai mulți licurici mai mici, mai bine sug… la un licurici mai mare!” (din înţelepciunea prezidentului României în exprimare de mus beat turtă).
Epigraf 2: „… alianța cu SUA nu valorează doi bani. Mai rău ne face, întrucît creează un fals sentiment de securitate. Un rahat. O să ajungem să ne certăm cu nemții, cu rușii, dar o să credem că totul e super fiindcă le-o sugem americanilor. Niște ratați; complet ratați” (ministrul polonez de Externe Radoslaw Sikorski; de l-ar fi auzit, Ignac Jan Paderewski şi-ar fi-ntins mîinile din mormînt şi l-ar fi strîns de gît în toate gamele posibile).
Recitesc de-amar de vreme şi constat sinceritatea dezarmantă cu care-au fost rostite adevărurile astea două, răsucesc chestiunea pe toate feţele monedei (avers, revers şi muchie), şi tot ce mai pot articula în gînd este epitetul „rîme”: ne conduc destinele şi se joacă cu vieţile noastre nişte rîme (fiinţe vii fără şira spinării).
Încerc să mi-l imaginez rostind măgăria cu „Marele Licurici” pe mareşalul Ion Antonescu, dar limbajul ăsta de muscal mahmur pe capra birjei nu se lipeşte nicidecum de verticalitatea marelui oştean. Nici de Armand Călinescu, şi nici de Grigore Gafencu nu se lipeşte bolboroseala asta prezidenţială duhnind a văgăună uitată de Dumnezeu la margine de mahala.
Cît despre cei de după război, să şi-i imagineze oricine pe Gheorghiu-Dej şi pe Ceauşescu folosind limbajul ăsta de lepădătură socială; dacă izbuteşte, înseamnă că habar n-are cine-au fost giganţii aceştia (giganţi prin comparaţie cu tîrîtorii sugători de azi şi de două’ş cinci de ani încoace).
Din păcate, amîndouă rîmele cu înalte funcţii în statele lor (că ale noastre nu mai sînt demult), au dreptate. Cum nu mă interesează leahul, mă-ntorc spre micul sugător român din ugerul Marelui Licurici Necunoscut şi-ntreb pe puncte:
1 – cine-i licuriciul mai mare decît licuricii mai mici şi la care sugeţi de zor, Măria Ta?
2 – licuriciul ăsta mare are pe prosopul cu care vă ştergeţi la guriţă stele, sau stea? Că-s cîţiva licurici din ăştia supradezvoltaţi, nu mulţi – da’ tari în uger, cu-aplecare mare spre-alăptare, şi-ar trebui să ştim şi noi măcar de la cine, dacă habar n-avem nici că, nici de ce, nici cum…).
3 – în procesul sugerii folosiţi tetină, sau daţi pe gît cu pîlnia?
În prezent, ca şi-n trecut, ăsta e viitorul pe care ni-l construiesc dragii noştri politicieni (şi-ai lor, desigur): abonaţi la ugerul unui licurici, cocoşaţi sub protectorate dinspre toate punctele cardinale, gîrboviţi de greutatea minciunilor care ni se servesc pe bandă rulantă, îngenuncheaţi şi puşi pe burtă de cei pe care i-am ales prin vot să conducă, nu să sugă.
Prezidentul sudat de ugerul străin se află de azi într-o consfătuire cu diferiţi licurici, într-o ţară cu statut de licurici (nu mare-mare, dar măricel…). Ce-o suge el pe-acolo nu ştiu, nici nu vreau să ştiu. Cum însă am făcut armata cîndva (într-o Românie care-mi aparţinea atunci şi care nu-mi mai aparţine azi deloc-deloc-deloc), ca soldat plin, dau şi eu un ordin, milităreşte: „Regiment (de Gardă), spre stînga, la preşedinte, prezentaţi biberonul!” (că asta-i arma cu care luptă sugarii).
Cît despre licurici, mari sau mici, să trăiască toţi, ca să aibă prezidentul opţiuni.
Vai de noi, vai de poporul ăsta oropsit şi guvernat cu ţîţa licuriciului în gură!
