Lecţia engleză

Una din marile nedumeriri este aceea, că deşi România este o ţară membră a Uniunii Europene, din punct de vedere al salariilor sunem în Africa.  Cu toate acestea, la nivel de preţuri suntem… bine integraţi, ba chiar avem motorina mai scumpă ca-n unele ţări  ale vechii Europe, ca de exemplu Germania şi chiar Austria. Aşa că românii de când cu creşterea accizei, ies cu maşinile şi tirurile cu rezervoarele goale şi-şi fac plinul în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau pe unde-i mai duce nevoia. Pe de altă parte şi la principalele alimente preţurile sunt sensibil egale. Singura excepţie este carnea.  De curând principalul jucător pe piaţa internă de carburanţi a anunţat o diminuare a profitului. Semn că preţul psihologic de şapte lei pentru un litru nu este suportat la fel de bine. Ceva este de făcut. Am ajuns în situaţia asta din prostia şi micimea celor care s-au perindat pe la putere de la Revoluţie încoace. Fără a exagera, puteam fi acum la nivelul Portugaliei sau chiar Greciei. Pentru că salariul are şi o componentă fundamentală care ţine de latura psihologică. Să ne explicăm. Când în
Arad a venit prin 1999, compania Lucas, englezii tocmai fuseseră „aruncaţi” din câteva ţări ale Africii de Nord. În fapt ei au vrut să deschidă acolo o capacitate de producţie. Toate bune şi frumoase până când se ajungea la capitolul salarizare. Englezii nu erau dispuşi să ofere mai mult de şaptezeci de lire sterline, pentru o lună de muncă,  desigur în echivalent, unui muncitor. Iar asta nu era de acceptat nici măcar pentru cei din Africa. Aşa că, englezii au trecut Mediterana şi
s-au oprit în România, să tatoneze terenul. Eram în perioada de glorie când aşteptam precum nişte naufragiaţi privind în zare: „corabia salvatoare”. Adică investitorii străini. Iar aceştia au venit. Şi au şi rămas. Pentru că românii au acceptat să lucreze pe echivalentul a o sută de mărci germane. Pentru că euro nu se inventase încă.  Într-un anumit context am avut prilejul să port un dialog cu unul dintre managerii englezi de la acea vreme. Acesta a spus că el însuşi a rămas mirat de cât de ieftin ne-am vândut forţa de muncă. De la compania mamă primise instrucţiuni ferme în ce priveşte limita de acceptare a salariului maxim pentru un muncitor. Iar acesta era de trei ori mai mare, deci undeva pe la trei sute de mărci germane. Asta însemna de trei ori mai mult decât salariul minim pe economie la acea dată. Vă daţi seama unde eram acum ca ţară, dacă după cincisprezece ani de atunci salariul minim era cât este cel mediu acum. Alte impozite, alte bugete. Şi lucrul acesta era de acceptat şi de investitorii străini. Pentru că nici China nu mai este atât de ieftină pe cât zice le­genda. Iar transportul de acolo şi până în Europa te… usucă la buzunare. Nici chestia cu producti­vitatea nu ţine. În România, la companiile de producţie multinaţionale se lucrează în draci. Că şefii acestora ameninţă cu plecarea este o altă poveste. În fapt ei vor facilităţi şi mai mari. Nu cu productivitatea este problema. Trist este că sunt destui politicieni de vârf care să înghită aceste gogoşi. Drept dovadă este că nimeni nu a plecat din România. Dintre investotori, nu dintre politicieni. Ştiu ei de ce, fiţi siguri de asta. Iar cel mai apropiat exemplu este Grecia. Să nu spună cineva că acolo se lucrează mai mult decât la noi, că râde toată lumea. În schimb chiar în situaţia lor de acum, salariile de acolo sunt incomparabile cu ale noastre. Iar lecţia engleză a fost una cinică: „de ce să vă dăm mai mult dacă aţi cedat la prima strigare?”. Normal, dacă au avut cu cine…