Lucruri povestite…

Una dintre teoriile  noastre pe care le mestecăm pe nerăsuflate de mai bine de un sfert de secol este că România, cu a sa agricultură, poate hrăni o populație de 80 de milioane de suflete. Însă ea, a fost mai mereu… vorbită niciodată demonstrată. Deși acest capitol este cap de listă în orice program electoral, acum după atâtea și atâtea guverne care s-au perindat la cârma ţării ne trezim că tot la Cel de Sus ne uităm și ne rugăm, doar doar o da o ploaie, care să facă o recoltă cât de cât. Iar asta se întâmplă de la Revoluție încoace. Sigur, mai sunt și excepții, dar acelea sunt rezultatele unor investiții private. Nu avem însă o strategie guvernamentală pe termen lung, care să fi împins pe cei peste două milioane de oameni care fac o agricultură de subzistență, măcar la rangul de mic fermier. Pentru  ca să obțină  o plusvaloare, nu doar pentru hrana proprie și a familiei sale. În aceste zile seceta a readus în discuție tema sistemului de irigații. Care a fost distrus în proporție de peste 97%. Recent, mi­nistrul Daniel Constantin a fost chemat în fața Comisiei pentru agricultură. Acesta a propus un acord politic pentru următorii șapte ani, tema principală fiind aceea de refacere a irigațiilor. El a afirmat:  „E nevoie de un acord politic, pentru că nu ne ajunge un singur an pentru a reabilita toată infrastructura şi am avea nevoie de şapte ani. Astăzi se pot iriga 700.000 de hectare. Am avut contracte pentru 300.000 de hectare, dar s-au irigat în jur de 150.000-160.000 de hectare. Motivele sunt multiple, în primul rând avem costuri foarte mari. Chiar dacă am dus apa aproape de fermieri, au fost zone în care nu au putut iriga, pentru că nu au avut acele pompe”. Aşa stau astăzi lucrurile.De altfel, Ministerul vrea să aloce în fiecare an suma de 145 milioane de euro pentru refacerea sistemului principal de irigații. Asta pentru o perioadă de șapte ani.  În schimb, președintele Comisiei, Nini Săpunaru a spus că e nevoie de un pact pentru agricultură,  sub patronajul președintelui și de o perioadă de 10-15 ani. Și că e nevoie de investitori strategici, desigur străini, care să investească în domeniu. Practic acesta  a dus discuția dintr-un plan concret, la o teoretizare cu idei foarte frumoase cu președintele în frunte, cu fel de fel de scenarii. Însă viața a demonstrat că un plan bun astăzi este de o sută de ori mai eficient decât unul (posibil) genial, dar care va începe, în cel mai bun caz mâine. Iar experianța ne-a arătat, aproape de fiecare dată, că aceste mari proiecte au rămas încremenite în faza de idee grozavă şi au murit înainte de a se naște. Cum nu facem navete spa­țiale, avioane, computere, am putea ieși foarte bine la liman cu agricultura. Să demonstrăm practic că putem hrăni de patru ori populația României. Pentru că dacă o rachetă nu este necesară pentru toată lumea, în schimb mâncarea da. Iar vremurile acelea nici nu sunt atât de departe. Ba din contră, populații întregi migrează spre prezumata bunăstare europeană. Iar concluzia nu poate fi decât una: decât să povestim lucruri, mai bine să le facem cu adevărat.