De la Marea Îmbulzeală din 22 decembrie 1989 au trecut aproape 30 de ani (că mai sînt 411 zile pînă la funesta aniversare – sau mai degrabă comemorare), și din speranțele dezlănțuite atunci s-a ales și praful, și pulberea: țara a luat-o repede de tot pe hîrtoapele capitalismului omenos, ca o ființă buimăcită de damfurile tari ale alcoolului numit libertate. Dacă judecăm cît de cît drept, singurele două libertăți reale dobîndite cu acel blestemat prilej sunt libertatea fiecăruia de-a face ce vrea și libertatea fiecăruia de-a nu face ce trebuie.
În spiritul acestor două libertăți care ne tutelează și ne definesc și destinele individuale, și destinul colectiv (că dacă scriu național sar globaliștii în sus pînă la cer și mă scutură de ciuf de-mi sar fulgii), toți nechemații și necalificații patriei s-au apucat de stat degeaba de făceau și fac febre musculare cumplite, fiecare dintre ei sforțîndu-și intelectul scofîlcit și stafidit să producă noi și noi dovezi ale incompetenței cocoțate-n moțul puterii, spre propășirea proprie și spre disperarea generală.
Cum sămînța bună a ierbii rele nu piere, bălăriile amintite își scot pleșuviile propriilor imbecilități la lumina vederii cam la fiecare pas și la fiecare ceas, ca nu cumva să ne nărăvim noi la bine și să ni se suie democrația la cap.
Ca exemplu (dar numai ca exemplu, nu ca altceva), ministerul tîmpirii naționale: la început de școală, cînd elevii ar fi trebuit să se-aplece cu nădejde asupra buchiilor, se face o mică vacanță ceva mai mare din motive de manuale – că le-au scris pe manualele alea niște analfabeți cu masterate multe și doctorate tot pe-atîtea. Tot spre exemplu (dar numai ca…), un astfel de specimen sau o astfel de specimenă le-a scris pruncilor de clasa întîia, în manualul de aritmetică, o comparație corectă de numere, între 12 și 16: 12 < 16, numai că la partea de literatură i s-au poticnit neuronii și-a scris așa: Citim: 12 este mai mare decât 16. Pot fi de acord că respectivul sau respectiva e matematician(ă) și nu literat(ă), însă de la a nu fi ceva anume pînă la a emite enormități grotești e drum lung de făcut – iar pierderea vremii prin cele facultăți e calea cea mai scurtă și mai ușoară de la statutul de necalificat stimabil la cel de autor neisprăvit de manuale. Tot ca exemplu de-ăla: într-un manual cică de biologie (de fapt e vorba de o părticică a biologiei, numită anatomia și fiziologia omului), un autor sau autoare (sau ce-o mai fi, că multe-s căile Domnului, dar și mai multe opțiunile de gen), lipește o planșă-desen în care totul e aiurea (ca-n societatea românească în ansamblul ei și în ansamblul nostru): ficatul e-n dreapta ființei desenate, inima i-i tot pe-acolo pe unde-i ficatul… Și ne mai mirăm că ni s-a umplut țara cu idioți licențiați și cu doctori în varii domenii ale cunoașterii care nu cunosc binicel nimic, nici măcar scrierea cu plaivazul?
În toată brambureala asta cu manualele e și-un bine; mi l-a spus fiul meu în prima zi de școală, astfel: „A fost vacanță lungă, tata, așa că după atîta stat degeaba trebuie să ne recuperăm energiile cîteva zile, poate o săptămînă-două”. I-am dat dreptate imberbului adolescent, dar și eu am dreptate: voi, cei mahări mari de azi, fii ai ploii și fiice ale aceluiași fenomen meteo, nici tîrnul n-ar trebui să-l mînuiți, necum pixul sau tastatura!
E crudă soarta noastră, a ăstora care gemem sub papucii voștri capitalisto-omenoși!

Recomandările redacției