Oamenii nimănui

De câtăva vreme citim în presă sau auzim la televizor despre „oamenii lui Băsescu”, despre „oamenii lui Ponta” sau despre cei ai lui „Crin” . Mai departe, până la „băsişti”, „vărani” sau „antenişti” n-a mai fost decât un pas. Epitete peste epitete, unele mai jignitoare decât celelalte, toate s-au îngrămădit în gura sau în pana comentatorilor de ocazie, aceiaşi de douăzeci şi ceva de ani, încât s-au săturat şi camerele de luat vederi de imaginea lor, nu doar sărmanii telespectatori. Dar nu despre prostituarea presei româneşti ne-am propus să scriem în cele ce urmează, ci despre „calitatea” papuaşilor ce compun triburile politico-mediatice despre care făceam vorbire mai sus. Dacă ar fi să ne luăm după spusele acestor comentatori politici „de pripas” – cum le spunea Octavian Goga în urmă cu o sută de ani – tot ceea ce mişcă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic ar trebui trecut în dosul numelui unuia dintre mai-marii momentului. Dacă te apuci să critici, întemeiat şi cu toate argumentele necesare, prestaţia politică a lui Crin Antonescu, te trezeşti imediat că te numără papuaşii mediatici printre oamenii lui Băsescu, sau ai lui Ponta, de dată mai recentă. „Băsist ordinar” – spunea un văran oarecare despre excelentul pamfletar şi filosof român Andrei Pleşu, după ce domnia sa scrisese că Antonescu nu va câştiga alegerile prezidenţiale nici dacă va candida de unul singur. Pe de altă parte, analiştii politici mai serioşi – pe care-i poţi număra pe degetele de la o mână, ca pe corbii albi – evită să spună lucrurilor pe nume. Adică, să le atragă atenţia celorlalţi că în Românica nu se mai poartă ataşamentul şi sacrificiul pentru vreo idee sau pentru un om, ca să poţi vorbi despre „băsişti”, „pontişti” sau „iliescieni”, sau despre social-democraţi, creştin-democraţi şi liberali. Priviţi prin partide şi o să constataţi că Frunzăverde n-a fost niciodată omul lui Băsescu, că Blaga n-a murit pentru cauza lui Petre Roman şi nici Victor Ciorbea n-a pierit deodată cu ţărăniştii. Toţi şi-au văzut doar interesele propriilor buzunare, astfel că a numi pe cineva „omul lui x, y, z” este doar o pierdere de timp. În schimb, atunci când intelectuali de talia lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia Roman Patapievici, Adrian Papahagi sau Mihai Răzvan Ungureanu sunt denumiţi „băsişti ordinari”, parcă această denumire devine la fel de onorantă precum era şi cea de „golan” din perioada prigoanei anti-democratice, în anii instaurării neo-comunismului în România.