„Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea”, spunea marele compozitor Ludwig van Beethoven.
Este greu să fim buni, pentru unii dintre noi, poate mai greu decât orice alt lucru pe lume. Cu toate acestea, există oameni care nu încetează să te surprindă prin bunătatea lor nativă, prin sensibilitatea și empatia lor. Dacă poate nu am avut noroc în alte lucruri, am tras însă marele loz prin care am cunoscut astfel de oameni.
Nu contest faptul că aceia despre care vorbesc ar avea multiple alte calități, printre care o inteligență ieșită din comun, dar am simțit întotdeauna că inteligența lor este superioară prin însăși asocierea cu bunătatea. Astăzi scriu, așadar, pentru toți cei care și-au pierdut speranța că vor găsi astfel de prieteni. Ei există, i-am văzut eu, suflete care oferă căldură în lumea aceasta rece și deja mult prea cinică.
Aș vrea să fiu mult mai inspirată atunci când scriu textul acesta. Aș vrea să pot să arăt că bunătatea lor nu este nicidecum slăbiciune, așa cum cred unii, ci, dimpotrivă, tărie de caracter. Nu cred că e întâmplător că prietenii pe care i-am identificat prin bunătate se remarcă și printr-o uluitoare luciditate. Nu le lipsește simțul critic, ba chiar pot să îți spună cele mai tăioase lucruri și totuși să te înmoi. Asta pentru că avem nevoie și de feedback care poate nu ne convine. Oricum, bunătatea este acolo, nu ai cum să o confunzi, pentru că o poți simți.
Știu că vă așteptați ca pe prima pagină a unui ziar, fie el local, să fie numai analize politice sau economice. Totuși, mi se pare că nu li se face suficientă justiție acestor oameni în populația generală. Nu mă înțelegeți greșit, ei ajung adesea într-un rol de top, de conducere. Orice ați zice, acolo nu se află numai incompetenți. Ceea ce vreau să spun e că ar trebui să fie valorificați și mai mult, așa cum ar merita. Surpriza este că oamenii buni sunt rareori aroganți. Aroganța vine din slăbiciune, asta o știm toți cei care facem din când în când pe deștepții. Ei nu se așteaptă poate să li se aducă ofrande sau mai știu eu ce.
În încheiere, aș simți poate că nu am scris chiar degeaba acest text dacă am oferi mai multă atenție oamenilor buni. O atenție zilnică, o supușenie de la care să nu deviem decât dacă și-o iau prea tare în cap. După cum mi-au arătat însă în multiple rânduri astfel de oameni, riscul este minim. Au o conștiință de sine nemaipomenită și o dorință de a-i servi pe alții aproape sfântă. Dar dacă avem atâtea zile „cu dedicație”, eu zic să facem ca fiecare zi să fie dedicată celor care au valoare. Lumea ar arăta cu siguranță diferit și poate că până și valorile sociale, după care ne educăm copiii, ar lua mai mult „chipul” lor.
