Pasivitate ucigătoare: O clădire, care era deja bătrână la Marea Unire… moare puțin în fiecare zi

Faptele în economie, dar și în aproape orice domeniu au o ciclicitate. Istoria se repetă zice o vorbă mare. Dar pe care nimeni nu o înțelege, decât atunci când s-a întâmplat deja. Faptele și, implicit greșelile se întâmplă din nou. Una peste alta, mai toată lumea nu învață decât din propriile greșeli.
Acum aproape două decenii, prin 1999-2000 în Arad, ca mai în toată ţara se auzea: «Nu vin investitorii!». Iar scepticii, nici nu întrezăreau vreo şansă. Iată că au venit.
S-a construit și s-a demolat
În Arad, s-a demolat și s-a construit mult. Fabrici, hypermarket-uri în noile zone industriale, mai ales în punctele aflate la ieşirile din municipiu. Iar prin oraş s-au ridicat, în special case. Numai că, în general aceste noi construcţii s-au realizat pe zone virane, în ultimii ani ai mileniului trecut. Molozul era parcă o imagine emblematică a Aradului de acum un deceniu. Mai este şi acum, ca să fim în ton cu vremurile. Vezi… noul stadion UTA care nu se mai termină, deşi au cam trecut toate termenele. Așa că, fără exagerare se putea pune semnul „Atenție, cad pietre!” cu mențiunea că în loc de pietre erau fabrici. O imagine şocantă şi care a rămas în memoria colectivă s-a produs atunci când investitorii au început să degajeze terenurile vechilor fabrici. Este cazul UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat CT 5, o fabrică care producea pentru CFR, pentru partea de semnalizare trafic, situată pe una din arterele principale ale Aradului. Astăzi aici este Atrium Mall. A urmat combinatul de prelucrare a lemnului IMAR.
A urmat apoi fabrica de tricotaje Sabina &Co, fostă Tricoul Roşu, situată în zona băncilor, la un pas de centrul Aradului. O locaţie de cinci stele… din punct de vedere imobiliar. Aceste vechi fabrici sunt deja amintire.
Pe lângă interesul imobiliar şi politica europeană în domeniul mediului face ca evenimentele să evolueze mai repede. Până în anul 2020, marii poluatori trebuie să-şi ia măsurile pentru reducerea noxelor. Aşa zice, cel puţin, Protocolul de la Kyoto. Demersuri care vor necesita investiţii tehnologice enorme ca şi costuri pentru companii.
Din iarba stadioanelor au răsărit spații comerciale
În 1899, pe stadionul Vagonul din Arad s-a jucat primul meci oficial de fotbal din Rominia. Terenul aparținea municipalităţii şi este situat într-o zonă centrală. În 2003, grupul german Kaufland s-a arătat interesat de acest teren pentru a ridica un hipermarket. Problema s-a tergiversat, dar în final, în iulie 2007 au fost deschise mai multe magazine. Faptul concret este că de la achiziție la realizare, lucrurile s-au mişcat foarte repede. Doi ani de zile au trecut de la demolare până la inaugurarea acestor investiţii.
Desigur, la vremea respectivă protes­tele erau destul de pronunțate, mai ales din partea locuitorilor din zonă, dar cu trecerea anilor, vocile s-au mai estompat.
Un alt stadion a fost Strungul, aflat în vecinătatea drumului Arad-Nădlac. Tot în 2007 an s-a trecut la demolarea lui. Între timp a răsărit, e drept cu mari chinuri ale facerii Galleria Arad. Care însă, de aproape doi ani este în stare de… conservare. Doar Serviciul de Evidenţă al Persoanelor mai „stă“ în burta goală a acestui mall şi, mai aduce astfel paşi de om prin această imensitate de sticlă şi beton, care a înghiţit peste 27 milioane de euro. Desigur, bani privaţi. Problema este că a rămas o balenă de beton, care pare a nu-şi găsi menirea, în oraş. În locul în care era un stadion.
Monument de arhitectură
industrială
Peste drum de fostul mall Galleria, care zace aproape gol acum se găsește fosta Fabrică de spirt și drojdie Arad. Care nici ea nu se… simte prea bine. Fostă Indagrara, fostă Neuman. Clădirea este semnificativ mai veche chiar decât România Mică, nemaivorbind de cea Mare. O scurtă istorie poate este relevantă. Așadar, fabrica a fost fondată în anul 1851 de către Adolf Neuman, venit din Boemia. De altfel, prima menţiune a familiei Neuman în istoria oraşului Arad este consemnată în acel an, atunci când fraţii Neuman apar ca proprietari ai fabricii de spirt şi drojdie, o mică fabrică, la vremea aceea, situată în partea nord-vestică a oraşului.
În anul 1862, frații Neuman înființează și o moară cu abur care măcina grâu și dădea „o bună făină”. Deși, începurile au fost modeste, aceasta a fost modernizată, dar în 1867 aceasta a fost distrusă de un incendiu. A fost reconstruită, în mai puțin de un an. În 1879, fabrica de spirt era prima ca mărime din imperiu, dar și cea mai modernă, cu exporturi în Elveția, Spania, Italia și actualele țări balcanice. Instalaţiile au rămas funcţionale timp de peste o sută de ani, fiind demontate abia după 1990. Fabrica şi moara au fost transformate în societate anonimă în 1922, ramânând în proprietatea familiei Neuman pâna la naţionalizarea din 1948. Un spațiu imens de câteva hectare bune care acum este dat spre îchiriere. Dar nu prea are mușterii, ca să fim sinceri.
Totuși, alții pot…
Clădirea și întregul ansamblu intră în categoria monumentelor istorice. Și ar trebui să aibă un alt regim. Mai ales că în Europa sunt foarte multe exemple de astfel de clădiri, care cu fonduri europene au fost transformate și au devenit spații pentru alte activități decât cele industriale, de la culturale, spații pentru învățământ , activități sportive și altele. Cert este că s-au salvat clădiri cu valoare de patrimoniu și, în plus spațiile au fost redate circuitului public. Adică produc și plusvaloare. Nu mergem foarte departe în Europa. Ci doar la Alba-Iulia. Cetatea a fost renovată cu bani europeni în cea mai mare parte. Desigur, să fim realiști, ansamblul de la Alba –Iulia are o altă anvergură față de clădirea din Arad. Însă ideea este că s-ar putea face ceva. Cum a fost cazul la Sibiu. Unde (și) în niște foste hale industriale se desfășoară multe piese din cadrul Festivalului Internațional de Teatru. Sigur, Sibiul are frumusețea sa incontestabilă. Dar nu este nici pe departe un oraș prin exce­lență cultural. Totuși, festivalul a crescut de la an la an, a căpătat amploare din ce în ce mai mare, numărul ţărilor participante ajungând de la opt, la cea de a doua ediţie, până la peste 70. Acum în orașul de pe Cibin, au sosit 3.300 de artiști și invitați din 73 de țări, care au prezentat 525 de evenimente în 73 de spații de joc, pentru un număr de aproximativ 70.000 de spectatori pe zi. Sunt cifre impresionante.
Iar, faptul că într-un oraş relativ mic are loc cea mai mare celebrare a artelor spectacolului din Estul Europei a atras şi atrage în continuare zeci de mii de pasionaţi de cultură, într-un furnicar uman care umple Sibiul în perioada festivalului. Străzi, pieţe, catedrale, biserici, parcuri, cetăţi, hale şi săli de teatru sunt pline până la refuz cu oaspeţi veniţi din toate colţurile lumii pentru a se bucura de această sărbătoare. Iar asta dă un avânt economiei locale, în special cea din sfera serviciilor. În această perioadă nu mai se găsește niciun loc liber de cazare, iar restaurantele și terasele sunt arhipline.
La noi?
Sigur, cel mai probabil nu mai este cazul unui alt festival de teatru la Arad. Trebuie altceva. Poate în domeniul artelor vizuale, a sportului urban, poate chiar un festival al manufacturierilor de băuturi spirtoase. Așa ca o continuarea a drumului inițial. Însă pentru prima fază ar trebui să se treacă la recondiționarea ansamblului. Ar fi un prim pas. Numai că ideea trebuie să fie coerentă, cap-coadă. Să știm de unde plecăm, ce vrem și unde dorim să ajungem. Iar în final ar fi și un impuls dat economiei locale. Dar pentru a mișca lucrurile, trebuie ieșit din această pasivitate ucigătoare. Până atunci însă timpul (pierdut) lucrează la căderea unor asemenea clădiri de patrimoniu.