Despre prietenie s-au scris mii de pagini, zeci de romane şi cărţi de beletristică, compendii, despre prietenie s-a transmis oral povestiri încă din mitologia antică. S-au enunţat ipoteze, teoreme, s-au scris cărţi de fiolozofie, de etică s-au făcut mii de bancuri în vulg şi în intelect despre prieteni şi prietenie. Au fost date în vileag prin instanţe judecătoreşti fapte abominabile săvârşite în cârdăşie de către prieteni la cataramă, care nu s-au trădat reciproc, prefe­rând închisoarea decât trădarea eliberatoare. Prieteniea este, după opinia mea, o instituţie morală foarte greu de obţinut, foarte greu de menţinut. Prietenia este sentimentul care particularizează şi deosebeşte doi oameni din grup faţă de doi indivizi din haită. Prietenii se câştigă întotdeauna, dar nu întotdeauna se păstrează; atunci când ceva din structura prieteniei este distrusă din interior sau-mai greu- din exterior, ei, bine atunci, abia atunci prietenia se destramă..
Despre sacrificiul şi devotamentul unei prietenii se poate vorbi lejer cu exemple de lângă noi, existente la îndemâna noastră. Şi pentru a nu vă împovăra cu o lectură cu exemple sofisticate de pe aiurea, uneori pur teoretice, am să vă istorisesc mai jos două exemple din viaţa mea personală care se referă la puterea unei prietenii, la devotamentul şi la puterea de a trece împreună de nişte greutăţi infinite.
Mai acum vreo treizeci de ani conduceam un şantier naţional al tineretului, unde se scotea cărbune de suprafaţă.

Lucrau la acest şantier câteva mii de tineri, evident neputându-i cunoaşte pe toţi. Totuşi, cunoşteam câţiva. Printre ei, doi băieţi de prin Bacău, doi foarte buni prieteni, ne­despărţiţi tot timpul. Într-o zi, unul din ei îmi cere permisiunea să meargă acasă, să-şi vadă fetiţa ce i s-a născut în acele zile. Îţi dau, i-am zis, dacă gă­seşti pe cineva care să te înlocuiască. Mă înlocuieşte prietenul meu, Vasile. I-am spus că şi Vasile îmi ceruse învoire în acea zi pentru că voia să se logo­dească. Ştiu asta, dar Vasile nu mă va refuza. Ceva mai târziu au venit amân­doi la mine. Am înţeles că faci tura în locul lui. Şi logodna ta? Am s-o amân. Apoi am aflat că în noaptea cu pricina lui Vasile i s-a prins mâna într-o bandă transportoare, smulgându-i-o din umăr. Când şi-a revenit a spus: nu mă întrebaţi dacă îmi pare rău. Nu-mi pare rău că mi-am pierdut braţul pentru prie­tenul meu. Îmi pare rău că m-a părăsit cea care era să-mi fie logodnică.
Am anunţat superiorii de la Bucureşti despre accident. Pe Vasile l-au premiat şi l-au medaliat. Cei doi au rămas în continuare prieteni pe viaţă.
În prezent am un prieten la mare necaz, aflat într-un loc unde eu încă n-am reuşit să ajung niciodată, fiind la mii de kilometri distanţă unul de altul. Prietenul meu, deşi ne vorbim destul de des prin scrisori, este la mare anan­ghie deoarece au trecut destui ani de când nu şi-a mai văzut familia. Mai are vreo trei-patru luni şi se întoarce acasă, în Arad. Cu toate că este susţinut atât de familie cât şi de prieteni, amicul meu nu mai are suficientă răbdare, timpul pentru el este o povară. Viaţa îi este un calvar. Dar cum îl ştiu cu o voinţă de fier, sunt sigur că bunul meu prieten din copilărie va reuşi să treacă peste mizeria asta, iar în octombrie o să-l aştept pe Aeroportul din Timi­şoara. Sănătos şi plin de viaţă, cum este în mod normal! Deşi are deja bilet de avion, după ce atâta amar de vreme nu a mai fost acasă, viaţa îi este totuşi imposibilă, răbdarea i-a ajuns la limite.
Prietene, ştiu că-ţi este foarte greu. Ştiu că citeşti aceste rânduri. Gândeşte-te, însă, că ai alături de tine familia, prieteni buni care pe tot parcursul ţi-au ţinut moralul, te-au întărit cum au putut. Uite, eu sunt gata să-mi înfăşor în şurul gâtului, pe post de fular, curcubeul cu spini al prieteniei noastre veşnice. Uite, îmi aplec spi­na­rea pentru a fi şficuit de tot răul lumii, doar ca tu să poţi lumina cu ochii tăi speranţa zdrenţuită a prieteniei noastre. Dumnezeu să te întărească şi să ne vedem cu bine, prieten drag!

Lasă un răspuns

Recomandările redacției