Eram în liceu când am deprins o simpatie aparte pentru Caragiale și umorul lui de situație, nume, deloc fin, ci uneori foarte brut, dar tăietor de realist.
Pentru mulți dintre noi, cred că „O scrisoare piedută” a devenit mult mai palpabilă când am dat cu capul de realitatea societății, când nu mai aveam acea peliculă protectoare pe ochi, numită inocență.
Sincer, operele lui Caragiale, pot spune că au fost singurele care ne-au mai pregătit pentru viață, oarecum ne-au avertizat cu privire la ironia neintenționată și de penibilul în care se trăia încă din 1884, când a fost scrisă celebra operă care s-a și bucurat de prezență la proba a treia a bacalaureatului la limba și literatura română din acest an.
Nu știu cu ce personaj vă identificați voi, dar eu mereu am rezonat cu cetățeanul turmentat. Desigur, nu pentru starea lui de continuă euforie provocată de băutură, ci pentru constanta lui confuzie, de altfel și căutarea sa a unui scop, un om pe care să-l aleagă.
„Eu cu cine votez?” a fost întrebarea acestui personaj, și nu vi se pare ironic faptul că este și întrebarea absolut oricărui român, în apropierea unui scrutin de vot și nu numai?
Cetățeanul turmentat deținea scrisoarea pierdută, dar nu știa ce importanță majoră avea aceea, probabil văzând-o ca pe-o fițuică.
Cam ăștia suntem noi, cu buletinele de vot.
Noi suntem undeva la mijlocul anilor de mandat, însă ciuliți urechile, păziți-vă mintea de minciună, nu vă lăsați înșelați.
Deși mai sunt, practic, doi ani până la anul electoral, „zoon politikon”, cum îmî place mie să îi mai numesc, încep deja să își formeze discursurile, acțiunile pre-pre-electorală, pentru a câștiga timpuriu simpatia poporului.
Eu cu cine votez? Mi-am pus și eu, personal, întrebarea celebră. Și mi-am făcut o analiză, relativ săracă dar, sper, cât se poate de realistă a pieței politice.
Pe cine votez? Partidul Național Liberal, care a părut să aibă timpul său de glorie, dar atât la nivelul conducerii unei națiuni cât și a unor orașe (cu mici excepții) a demonstrat că: nu mai există ideologie sau doctrină, partid de dreapta fiind, și-a amestecat principiile cu cele de stânga, luând exemplul guvernării PDL; critică opoziția (PSD-ul), dar folosește aceleași metode mișelești de a-și obține posturi și poziții, aceleași metode de a cumpăra poporul cu niște mici și bere, tricouri și pixuri, și pe lângă toate acestea, se mai și face, iertați-mi exprimarea, „frate cu dracu” și anume opoziția, pentru a trece puntea. De asemenea, a demonstrat cât de „magnific” fac față unor situații de criză, cum în momentul în care oamenii au nevoie de un pic de claritate și speranță, primesc din partea reprezentanților PNL doar promisiuni în care se încurcă, declarații contradictorii și atacuri politice în mijlocul unui moment de cotitură.
Pe cine votez? Partidul Social Democrat? Care încearcă să-și spele păcatele comise în zeci de ani față de poporul român cu niște proiecte și realizări cu care nu ar trebui să se laude, deoarece era de OBLIGAȚIA lor să le realizeze? După zeci de ani în care ataci la bună-starea oamenilor și faci politică de bună-stare personală, în care tu, ca și partid, prin diverși oameni, ajungi să vrei să modifici legile doar pentru a scăpa de câțiva ani de închisoare care ar trebui să fie chiar multiplicați? Hai să fim serioși, vă jucați de-a politica în rolul falsei victime care din cauza antipatiei românilor care vi se par îndoctrinați de alte partide, nu răzbateți. E ok, băieți, poate seria aceasta de alegeri mai aduce și tineri la vot și poate picați pe bună dreptate, sub clasamentul primelor trei locuri.
Pe cine votez? USR? Care nu a făcut altceva decât să urle în toate direcțiile, să fie nemulțumiți de orice decizie, proiect sau situație în care au fost implicate partidele de mai sus, poate uneori pe bună dreptate, dar fără a găsi soluții? Băieți…dacă aveți idei, implementați-le cât sunteți la guvernare. Înafară de portofoliul Transporturilor, le-ați făcut terci pe toate. În situații de criză, ați făcut scena mutului și v-ați uitat ca mâța în calendar. Pentru că nu sunteți nimic mai multe decât un partid care știe doar să urle, care vrea dreptate și moare cu ea în mână.
Că tot veni vorba de urlat…Pe cine votez? AUR? Un partid care la descriere se proclamă de „extremă dreapta”, dar probabil nu au idee că discursul populist pe care îl susțin este din contra, de extremă stânga? Să o iau mai ușor, că s-ar putea să fii fost prea tehnică pentru ei. Un formațiune creată din outcast-erii altor partide, care susțin un fals patriotism, presărat cu multă lipsă de profesionalism, limbaj colorat și o tonalitate prea înaltă a vocii, folosită în orice situație? Să știți că acele conturi fake care susțin masiv mișcarea AUR nu o să ia viață să vină la vot. Sau poate învie și la voi, cum au înviat morții pentru PSD.
Pe cine să votez? UDMR? Care se dă după cum bate vântul, și pe bună dreptate. Ca minoritate națională, interesul este obținerea mai multor beneficii pentru maghiari, ceea ce se poate obține doar dacă „te ai bine cu șefii”. Am respect pentru UDMR, totuși, pentru că, deși se umblă după poziții în instituții sau politică, măcar mai există țelul comun de a ajuta și valorifica propria comunitate. Și totuși, UDMR, la putere…N-ar știi ce să facă, fiind obișnuit doar cu mișcarea loialitiții câinelui.
Legat de partidele mai mici nu o să îmi permit să-mi dau cu părerea. Nu le-am văzut niciodată la putere, deci nu aș avea prea multe de comentat.
Și totuși, așa-i că suntem cetățenii turmentați, transpuși într-o pseudodemocrație în care nu mai alegem ceea ce vrem, fiindcă asta ar însemna democrație, ci alegem ce se poate?
Aș vrea, dragă cititorule, să-ți pot da soluția la această problemă care ne „turmentează” de secole.
Din păcate, nu deține nimeni acest răspuns, iar cu siguranță, în curând, vor apărea chiar ei, oamenii politici, să îți spună cu cine să votezi. Nu vă vindeți ieftin.
Pentru că am început cu paralela cu I.L. Caragiale: scrisoarea pierdută nu mai este una de dragoste interzisă, ci este un buletin de vot. Așa că ai grijă de ea.
Nu o să concluzionez eu, ci las aici, în ultimele rânduri, un pasaj din „Triunghiul Morții” (1999) de Sergiu Nicolaescu. Nu necesită mai multe descrieri.
„Trăim, domnule, într-o lume fără onoare și fără limite morale. Cum aș putea fi fericit? Poate dumneavoastră, oamenii politici, s-o duceți altfel. Vorbiți de clasa noastră politică? Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o țară plină de secături, o țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari! Hoții, improvizați astăzi în moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață-ntreagă, parlamentari contrabandiști. Boala o avem în suflet. Există o epidemie înfricoșătoare de meningită morală, iar țara trebuia să ajungă aici, târâtă pe marginea prăpastiei, de unii conducători care sunt hoți la drumul mare”.
