Se împlinesc 95 de ani de la naşterea lui Ovidiu Maitec, sculptorul arădean despre care Eliade spunea că este al doilea după Brâncuşi

0
444

Pe 13 decembrie 1925 se naște la Arad, Ovidiu Maitec, profesor universitar, unul dintre cei mai importanți sculptori români după Constantin Brâncuși, cetățean de Onoare al Municipiului Arad. A primit premiul Academiei Române în anul 1967, Ordinul ,,Cavaliere al Merito della Republica Italiana”, Ordinul Cultural național ,,Steaua României” în grad de ofițer.

 

Ovidiu Maitec s-a născut în 1925 la Arad. A absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, în 1950. Între 1950 și 1956 a fost asistent universitar la catedra de Anatomie Artistică a aceluiași Institut. Conform Maitec.ro, a debutat în 1953, dar adevăratul start în ceea ce urma să devină marca sa vizuală s-a petrecut în 1961/1962, când, în urma unor călătorii revelatoare în străinătate, a cioplit prima lucrare în lemn, Zidul, un adevărat manifest pentru o nouă opțiune tehnică, prin care se va distanța de figurativul realist, pentru a explora în zona sculpturii cinetice nonfigurative inițial de rezonanță expresionistă, ulterior în cheie constructivist-minimalistă, introducând perforația ca inovație tehnică.

În 1968 participă la Bienala de Artă de la Veneția, în Pavilionul României: un an mai târziu, în 1969, va avea prima expoziție personală din carieră, la Circle Gallery din Londra, cu ecouri extrem de favorabile în publicații prestigioase ca „International Herald Tribune”, „Arts Review” și „Arts & Antiques Weekly”.

În 1971 este selectat de celebrul galerist Richard Demarco să participe la Festivalul Internațional de la Edinburgh, la expoziția Romanian Art Today. Festivalul de la Edinburgh a însemnat și întâlnirea cu Jim Ede, cunoscutul colecționar britanic, care l-a invitat pe Ovidiu Maitec să expună la Kettle’s Yard Gallery, Cambridge, în 1973 și, datorită interesului său cu totul special față de opera sculptorului român, lucrarea Îngerii a fost achiziționată mai târziu de Tate Gallery din Londra. Marea Britanie a devenit, astfel, spațiul în care Ovidiu Maitec a expus cel mai mult în următorii ani. Au urmat, după Kettle’s Yard, expoziții personale la Richard Demarco Gallery, Edinburgh și Bluecoat Gallery, Liverpool, în 1974, precum și la Alwin Gallery, Londra, în 1977.

 

Întâlnirea cu Eliade

 

În același an îl întâlnește, la Paris, pe Mircea Eliade, care avea să scrie mai târziu despre Ovidiu Maitec că este cel mai puternic urmaș spiritual al lui Brâncuși, cel care a izbutit să „introducă lumina în material”.

Călătoriile întreprinse la începutul anilor ’60 în Europa și America de Sud i-au schimbat radical perspectiva asupra artei. Au urmat expoziții personale și de grup în țară și participări la bienale, evenimente artistice internaționale și expoziții de grup la Praga, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Berlin, Atena, Ankara, Istanbul, Damasc, Moscova, Paris, Helsinki, Roma, Hamburg, Stockholm, Teheran, Londra, Cairo, Stuttgart, New Delhi, Medelin etc. Prima expoziție personală în țară a avut loc la Galeria Nouă din București, în 1976, iar în 1985 expoziția de la Sala Dalles reunea cele mai importante lucrări ale sculptorului din perioada maturității creatoare.

 

În timpul Revoluției din 1989, în noaptea de dinaintea Crăciunului, în urma schimburilor de focuri din zona Televiziunii Române, atelierul lui Ovidiu Maitec a ars aproape complet: o tragedie care a marcat profund destinul ulterior al artistului. S-au pierdut în incendiu circa 70 de sculpturi în lemn și bronz, biblioteca, instrumentele de lucru, o parte importantă din arhiva personală, cuprinzând inclusiv corespondența cu Jim Ede. La scurt timp,  Ovidiu Maitec a fost invitat la Paris de Ministerul Culturii din Franța, care i-a pus la dispoziție un atelier și o comandă publică.

 

Șocul pierderii atelierului a produs o schimbare de viziune în ultima parte a creației sculptorului, prezentată în expoziții personale la Galeria Catacomba, București, în 1996, Muzeul de Artă din Arad, 1998, Muzeul Național de Artă al României în 2001 și Casa Academiei Române, în 2006. Ovidiu Maitec s-a stins din viață la Paris în 2007, cu câteva luni înainte ca Muzeul Național de Artă Contemporană să organizeze expoziția Bitzan, Maitec, Mitroi, Nicodim, curatoriată de Mihai Oroveanu. Aceeași expoziție a fost ulterior prezentată la Galeria Institutului Cultural Român din Londra, cu titlul Patru fețe ale modernității: Bitzan, Maitec, Mitroi, Nicodim, în 2011.

 

Lucrările sale se află în prestigioase muzee și colecții publice și private din țară, la Muzeul Național de Artă al României (MNaR), Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), precum și în peste alte 15 muzee publice și în numeroase colecții private și din străinătate: Tate Gallery, Londra;  Kettle’s Yard Museum, Cambridge, Marea Britanie; MCA Australia – Museum of Contemporary Art, Sydney; Fond National d’Art Contemporain (FNAC), Paris; Richard Demarco Collection, Edinburgh, Marea Britanie; The Lennon Foundation, Statele Unite; Städtische Kunsthalle Mannheim, Germania; Muzeul de Artă din Norrköping, Suedia; Baukunst Galerie, Köln, Germania; Tyler Collection, University of Tasmania, Australia; Manufactures Hanover – East West Trade Branch etc, la care se adaugă colecții private din Marea Britanie, Suedia, Franța, Italia, Germania, Elveția, Grecia, Statele Unite, Columbia etc.

A primit numeroase premii și distincții, între care Premiul Academiei Române în 1967, urmat de Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici în 1974, de Ordinul Meritul Cultural în 1975, Ordinul Cavaliere al Merito della Repubblica Italiana în 1985 și Ordinul Național „Steaua României” în grad de ofițer (în 2000) și de cavaler (în 2007). Ovidiu Maitec fost membru al Academiei Române, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Maison des Artistes din Franța.

Mircea Eliade despre geniul lui Maitec

 

„Asemeni genialului său predecesor Brâncuși, căruia îi este cel mai puternic urmaș spiritual Ovidiu Maitec regăsește această dublă inspirație, terestră și aeriană, prin care omul veacului 20 reia simbolismul arhaic ce însuflețește marile mituri cosmogonice.

Ceea ce îi apropie pe aceşti doi sculptori este dinamica imaginație care, luând în stăpânire masa de materie înzestrată cu forme arhetipale și misterioase, o smulge gravității, ancorând-o totodată în pământ. Ca în cele 29 de versiuni ale ciclului Păsărilor, realizate de Brâncuși între 1912 și 1940, Maitec înalță obsedanta verticalitate a unor mari embrioni de aripi articulate pe aspre șire dorsale. Aceste grele canaturi par gata să freamăte, gata să-și ia avânt, întocmai ca și aceste capete bine înfipte, ca și aceste plăci sau panouri tensionate spre înalt, într-un zbor care se amorsează perpetuu. (…)Dar ce fel de simboluri sunt săpate în aripile care se frâng ori se despică? Aripile acestor laconice și rudimentare păsări, mai despovărate decât ale lui Braque, sunt străbătute parcă de invizibile antene și tubulaturi, pătrunse și erodate de goluri, cel mai adesea perfect regulare și a căror circularitate geometrică tranșează brutal pe rugozitatea lemnului.

Pământul mitic al lui Maitec se avântă, frânt, în zbor, aripile îi sunt oscioare și frângeri geometrale; se avântă, nesfârșit fragil, în densitatea lui obstinată, îngrămădit-rănită, dar totuși dincolo de atingeri” – Mircea Eliade.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.