Sportul şi politica – o istorie care se repetă

Pe vremuri, când părerile se spuneau şoptit, pe la colţuri, era o vorbă: toată lumea se pricepea la sport şi la agricultură. De fapt, ideea era că altceva nici nu prea aveai ce (sau curajul) să discuţi. Apoi, după deschiderea democratică din Decembrie ’89, a apărut pe firmament politica, ca un subiect vast de discuţii, cu tot ceea ce derivă din ea – de la economie la externe, de la agricultură la cultură şi de la sport la… finanţe, pentru că politica românească postdecembristă a reuşit să se inflitreze în toate celelalte domenii.
Poate doar sportul a reuşit să se ţină, cât de cât, departe de politică, deşi foarte mulţi oameni au încercat să-şi atingă ambiţiile politice investind în sport. Şi, în momentele în care politicul influenţa sportul o făcea într-un mod mai puţin ostentativ.
Acum, de vreun an, asistăm la un adevărat asalt al politicului asupra sportului. Şi nu oricum, ci asupra structurilor sportive. Aş începe cu fotbalul, unde primul infiltrat a fost Gino Iorgulescu. Nimic de spus, e un fost mare fotbalist, dar prea a fost bătător la ochi că s-a întâlnit (şi a lăsat să se „scurgă” informaţia presei) cu premierul Victor Ponta. Dacă adăugăm şi faptul că vreo şase dintre cluburile din Liga I sunt (mai mult sau mai puţin) dependente de administraţiile locale, avem creionată întreaga scenă a intruziunii politicului în Liga Profesionistă. Nu că mi-ar fi fost foarte drag Dumitru Dragomir (fost deputat şi el, printre altele), ci dimpotrivă. Dar nici măcar dorinţa de înlăturare cu orice preţ a lui Dragomir nu justifică interveniţa chiar şi tacită a premierului Victor Ponta, în favoarea lui Gino Iorgulescu.
A doua implicare a politicului o reprezintă alegerea lui Răzvan Burleanu în fruntea Federaţiei Române de Fotbal. Sigur, Burleanu este mai tânăr, mai aşezat la vorbe şi mai puţin ostentativ, astfel încât nu şi-a făcut publică nici o legătură cu vreun om politic, dar C.V.-ul său arată că alegerea sa a fost mai mult un fel de numire. Iarăşi putem invoca masa largă de cluburi dependente de primării (în special în Liga a III-a), care primării sunt conduse de oameni politici. Până şi limbajul lui Răzvan Burleanu este unul de tip nou, „şcolit” altundeva decât pe hârşitele bănci ale Ştefan Gheorghiului. Iarăşi nu pot să spun că-mi pare rău de mazilirea lui Mircea Sandu, un individ infinit mai periculos decât un baron local, care şi-a făcut din fotbalul românesc propria lui moşie. Dar nu schimbarea o blamez aici, ci modalitatea…
În sfârşit, cel de-al treilea exemplu, poate cel mai elocvent, este alegerea lui Alin Petrache (deputat PSD, fost vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Tineret şi Sport) în fruntea Comitetului Olimpic Sportiv Român. Într-adevăr, ca fost rugbyst, cu 32 de selecţii, Petrache intră în categoria sportivilor cu care ne mândrim. Dar când ne gândim că i-a avut ca şi contracandidaţi pe Octavian Belu şi Elisabeta Lipă, fiecare acumulând (unul ca antrenor, cealaltă ca sportivă) mai multe medalii decât Petrache selecţii, atunci avem convingerea că politicul a pus cu adevărat stăpânirea pe sportul românesc. Iar specialiştii în sport sunt trecuţi, rând pe rând, pe tuşă.
Refac bucla şi revin la vremurile apuse, când tovarăşii dictau tactica meciurilor, programul de antrenament şi se împăunau cu rezultatele sportivilor şi antrenorilor. Din păcate, istoria se repetă…