dodeanu dodeanuuta armataSoarele verii arădene luminează puternic ghetele care au simțit fir de iarbă ultima dată în 1980, pe un teren din Viena. Nicolae Dodean e născut pe 20 septembrie 1932 și e printre cei mai vechi fotbaliști ai UTA-ei în viață. Privește crampoanele și redevine bărbatul cu zâmbet de actor, care nu spera ca în doi-trei ani să ajungă cineva. Redevine fotbalistul chemat la nici 20 de ani să pună umărul la reconstrucția UTA-ei, plecat mai apoi la CCA-ul marilor Voinescu, Zavoda și Constantin și apoi la pătimașul Rapid, unde a fost stâlp al apărării.
Împreună cu Mihai Jivan, fostul portar utist, lăsăm soarele să lumineze superbele flori din curtea lui Dodi-baci, iar el ne poartă în timp hăt până în anii 30, când juca în echipa Transilvania. Pe stradă, că Transilvania n-avea terenul ei, ceea ce n-o împiedica să joace fotbal, la fel cum nu le împiedica pe multe alte echipe ale Aradului. Suntem în zona străzii Hunedoarei de azi, unde Nicolae Dodean stă și acum. Găsea apoi Titanusul, din Aradul Nou, iar „futbol”-ul, cum îi spune, îl câștiga definitiv de partea sa. „Iute m-am ridicat. Eram slab, tată-meu a murit pe front, iar mama lucra, săraca, tot timpul. Cei de la AMEFA m-au băgat în seamă”. Drumul adevărat începe, aşadar, la vechea echipă arădeană de prim-rang între cele două războaie, hăituită până în Campionatul Districtual de „vizionarii” României după 23 august 1944.
„Îmbracă-te și hai la UTA!”
Stoffa și „Pubi” Auer, fotbaliști importanți pe când roș-negrii erau la apogeu, deveniseră antrenorii echipei. Persistau figurile unui Dănilă Bătrîn, Szaniszlo sau Francisc Ronnay. Pe lângă fotbal, puştiul Dodean intra ucenic la fabrica Janto, prima care producea strunguri în România, parte mai apoi a Victoriei – Strungul, Aris-ul de mai târziu. „Auer mi-a predat dulapul lui cu scule, iar el controla tot ce se executa în fiecare secție. Dacă nu îți dădea ștampila, erai gata! Bun antrenor a fost. Avea şi un restaurant lângă Piaţa Avram Iancu”, e schițat primul internațional din istoria fotbalului arădean. Da, Ioan Auer era în tricolor la primul meci din istoria echipei naționale, câștigat de România la Belgrad pe 8 iunie 1922 cu 2-1 în fața Yugoslaviei.
La AMEFA, Nicolae Dodean stă un an şi jumătate, până în 1952, când s-a trezit acasă cu conducătorul utist Grechner. „Îmbracă-te și hai cu mine, mi-a spus. Iar duminică m-a băgat la joc. Iar Braun nu m-a mai putut scoate din echipă”. În schimbul lui, UTA l-a cedat pe Adalbert Pall.
„Niciunul nu mai e… Szuhanek, dacă mai trăiește…”
Campionatul 1952 a fost dur pentru arădeni. Baronul Neuman era regretat în tăcere de întreaga suflare utistă, iar marile vedete care aduseseră primele două titluri erau deja departe de Arad. Dintre campioni mai erau aici doar Vass, Farmati, Mercea și Dumitrescu. Antrenorul Braun fusese chemat să reconstruiască echipa și, pe lângă tinerii Dodean, Popovici, Balaș, Sereș sau Dudaș, îl convinsese și pe Adalbert Kovacs să revină în iarbă, deși acesta abandonase fotbalul de doi ani! A fost anul căutării ritmului pierdut de trupa arădeană, care ajunsese chiar să fie amenințată cu retrogradarea! În cele din urmă, arădenii s-au închegat și au rezolvat problema rămânerii în prima divizie după o victorie fulminantă în fața fostei campioane ICO Oradea. La finalul campionatului terminat de textiliști pe locul 8 din 12 echipe, se încheia însă și povestea lui Nicolae Dodean în alb și roșu, un diferend cu antrenorul Braun i-a pus capăt.
Timpul să amintim echipa. „Catranici…”. Dodi-baci închide ochii, cu gândul că fostul lui coleg din poarta arădeană e acum în altă lume. Gestul rămâne același când rostește numele „Vass..”. Ochii se aprind brusc la „Dodean!”, apoi revin când spune „Farmati…”. Pleoapa se ridică iscoditoare, „Szuhanek, dacă mai trăiește…”. Și continuă, cu ochii larg închiși: „Reinhardt… Kovacs… Mercea… Kapas… Carpinecz… Balaj, a plecat la Baia Mare, a și murit acolo… Niciunul nu mai e…”.
Dacă ar fi vrut să joace mai mult la UTA? Răspunde sincer și simplu, „Nu”, amintindu-și conjunctura care a dus la răceala dintre el și antrenor. Cibi-baci îl pedepsise lăsându-l pe bancă înaintea unui meci pentru că n-ar fi terminat toată porția de mâncare. Înlocuitorul său jucase slab, iar tribuna îl solicitase în teren, ceea ce s-a și întâmplat, dar relația nu s-a mai reparat: „Eu din cauza lui Braun am plecat. Am fost de principiul că ăsta îmi e drumul, pe el mă duc. Dar nici n-am avut pe nimeni să-mi dea un sfat…”.
(Va urma)

Lasă un răspuns

Recomandările redacției