Dorel Onaca, fost senator de Arad, expert în salvări maritime, susține că problema nivelului scăzut al Dunării putea fi anticipată și că autoritățile ar fi avut timp să pregătească soluții tehnice înainte ca apa să ajungă la nivel critic.
Și are o întrebare care lovește exact în centrul crizei:
**Dacă Dunărea nu scade într-o singură zi, de ce soluțiile au fost căutate abia când apa a ajuns aproape de limită?**
Onaca afirmă că zona captării apei pentru răcirea centralei era cunoscută de ani întregi ca fiind problematică.
„Tot timpul zona respectivă era colmatată”, susține expertul, care spune că încă din perioada în care lucra la pompele de la Cernavodă ar fi avertizat asupra riscului.
Problema, în opinia sa, era simplă.
Când Dunărea scade suficient, nu mai este suficient să ai o centrală nucleară funcțională.
Ai nevoie și de apă.
Multă apă.
Iar apa nu poate fi inventată în momentul în care nivelul fluviului a ajuns deja prea jos.
Potrivit lui Onaca, autoritățile aveau însă un avantaj important.
**Timpul.**
„Dunărea nu scade într-o singură zi. Există prognoze pentru două sau trei săptămâni”, susține acesta.
Adică problema nu ar fi fost lipsa unei avertizări.
Ci, spune expertul, lipsa unei pregătiri suficiente.
Și aici apare partea cea mai controversată.
Onaca susține că la Cernavodă trebuiau pregătite din timp pompe de mare capacitate, capabile să compenseze temporar deficitul de apă.
Nu după ce începea criza.
Nu când nivelul devenea critic.
Ci înainte.
Pentru că atunci când ai de-a face cu o centrală nucleară, „vedem noi când ajungem acolo” nu este tocmai o strategie.
Dar expertul nu se oprește la pompe.
El contestă și intervențiile făcute în zona brațului Bala.
Autoritățile au intervenit în zonă pentru a favoriza alimentarea cu apă spre Cernavodă, inclusiv prin operațiuni cu barje și lucrări asupra pragului de piatră Pârjoaia.
Iar Onaca susține că ideea de a devia în mod semnificativ un fluviu precum Dunărea folosind câteva barje este greu de susținut.
„Nu poți devia fluviul într-un loc în care are o lățime de 500 de metri sau chiar aproape un kilometru, folosind două barje”, afirmă acesta.
Cu alte cuvinte:
Poți muta o barcă.
Poți modifica local un curent.
Dar să convingi Dunărea să-și schimbe direcția doar pentru că ai pus câteva barje în cale?
Asta este cu totul altă poveste.
Și apoi vine afirmația care probabil va stârni cele mai multe discuții.
**Stânca Pârjoaia.**
Onaca susține că formațiunea naturală avea un rol esențial în modul în care se împărțea apa în zonă.
El o descrie chiar drept „mama” canalului.
„Acea stâncă naturală este, de fapt, «mama» acestui canal”, afirmă expertul.
Potrivit explicației sale, formațiunea funcționa într-un fel ca o ecluză naturală și contribuia la configurarea curenților din zonă.
De aceea, spune Onaca, stânca nu ar fi trebuit distrusă.
Și aici apare întrebarea pe care autoritățile trebuie să o lămurească tehnic, nu politic:
**Intervenția asupra stâncii a rezolvat problema sau a modificat un echilibru hidraulic care exista acolo de foarte mult timp?**
Pentru că Dunărea nu este o conductă pe care o muți cu o cheie franceză.
Este un sistem uriaș de apă, cu brațe, praguri, adâncimi, curenți și diferențe de nivel.
Iar orice intervenție poate produce efecte pe care nu le vezi imediat.
Pe de altă parte, situația de la Cernavodă nu este doar o dispută între un expert și autorități.
Este o problemă energetică națională.
Unitatea 1 a fost oprită controlat din cauza nivelului foarte scăzut al Dunării, conform comunicării Nuclearelectrica.
Iar problema apei este cât se poate de reală: Administrația Fluvială a Dunării de Jos indică în zona Cernavodă niveluri extrem de scăzute și puncte critice monitorizate pe fluviu.
Asta înseamnă că discuția nu mai este despre o simplă secetă.
Este despre cât de pregătită este România atunci când natura împinge infrastructura la limită.
Și poate cea mai importantă întrebare rămâne cea ridicată de Onaca:
**Dacă prognozele arătau din timp că Dunărea scade, de ce pompele de rezervă nu erau deja pregătite?**
Pentru că într-o situație de criză, fiecare zi contează.
Iar când vorbim despre o centrală nucleară, fiecare centimetru de apă poate ajunge să conteze.
Cea mai mare ironie este că nimeni nu susține că Dunărea a început să scadă ieri.
Toată lumea știa că seceta există.
Toată lumea putea vedea nivelul apei.
Prognozele existau.
Problema era cunoscută.
Dar soluțiile au început să devină urgente abia când problema a ajuns la ușa centralei.
Și exact aici se va duce, probabil, cea mai importantă discuție după ce criza va trece:
**Nu doar dacă România a reușit să salveze producția de la Cernavodă.**
Ci dacă putea să evite să ajungă în această situație.
Pentru că Dunărea nu scade într-o zi.
Iar dacă un fluviu îți dă două sau trei săptămâni de avertizare, poate că acele săptămâni nu sunt doar o prognoză meteo.
Poate sunt timpul pe care îl ai la dispoziție ca să nu transformi o problemă previzibilă într-o criză națională.
sursa: România actuală
