„În redacţie”, roman foileton: ascultă-ţi instinctul

Ţârâitul telefonului mi-a întrerupt meditaţia. Era Sarah care voia să ştie cum a fost la întâlnirea cu Valy, aşa că îi relatez foarte pe scurt. Răspunsul ei mă contrariază:
– Da, mi s-a părut de la început că ceva nu este tocmai în regulă. Cu mustaţa aia arată ca o vedetă porno din anii ‘80.
– Dă-mi voie să-ţi amintesc că tu ai fost aceea care m-a aruncat în braţele lui.
– Nu chiar. Mi-ai cerut un sfat şi eu ţi l-am dat. Te-am pus să faci ce-aş fi făcut eu.
– Tu ai fi acceptat să te întâlneşti cu el?
– Da, cel puţin din curiozitate.
Nu cred că Sarah era sinceră în această privinţă. Adică nu cred că e genul care acceptă invitaţia primului venit. Lui Daniel i s-au aprins călcâiele de multă vreme pentru ea, iar Sarah ştie. Ar fi trebuit să fie oarbă şi surdă să nu-şi fi dat seama. Şi totuşi nu face niciun gest. Oare de ce? Şi de ce m-a împins tocmai pe mine spre o relaţie cu zero şanse de reuşită? Par chiar atât de disperată sau a vrut să-şi confirme teoria conform căreia trebuie să-ţi asculţi intuiţia şi că prima impresie contează. Ca să fiu sinceră, cu s-au fără ajutorul lui Sarah m-am pus într-o situaţie destul de ciudată, acceptând să mă întâlnesc cu un tip total antipatic în speranţa vagă că s-ar putea să găsim o cale de a ne simţi să zicem, confortabil, împreună. Oricum nu pot arunca toată vina pe proasta inspiraţie a prietenei mele. Puteam refuza să mă întâlnesc cu Valy, dar n-am făcut-o. Eu sunt de vină. La mine e problema. E clar. Stabilim cu Sarah să ne vedem pe Lipscani şi să dezbatem chestiunea cu Valy şi cu viaţa mea sentimentală ratată, aşa că îmi pun o bluziţă drăguţă, nişte jeanşi destul de strâmţi şi pantofi cu toc. Arăt promiţător pentru o persoană cu pro­ble­me în amor. Nu mă machiez decât foarte discret – probabil voi plânge, simt asta.
Ne întâlnim la White Horse şi ne comandăm două cocktailuri. Nu ştiu care a fost motivul, alcoolul din cocktail sau altceva, dar m-am trezit povestindu-i lui Sarah despre aventura mea cu Sam de la terminarea facultăţii uitând cu totul de neimportantul de Valy. Şi am fost destul de uimită să constat că Sarah-cea-fără-de-regrete-şi-mereu-cu-picioarele-pe-pământ a rămas, cel puţin pentru o clipă, cu gura căscată.
– Pe unde o fi tipul acum?
– Habar nu am!
– S-o fi însurat?
– Mai contează?
– Aşa e, nu mai contează. A trecut prea mult timp. O să găseşti pe altul. Sarah zâmbeşte, dar zâmbetul ei pare cam fals. Mă rog. Şi dacă n-o să găsesc, tot nu mai am ce face în privinţa lui Sam. Fuse şi se duse! Nici n-aş şti unde să-l găsesc şi chiar dacă aş avea numărul lui de telefon la ce mi-ar folosi? Ce i-aş putea spune? Cât de mult m-a marcat acea noapte de hoi­nă­reală de acum nici nu mai ştiu câţi ani? Sau că am aşteptat cu ardoare să-mi dea un semn? Că mi s-a părut incredibil faptul că nu m-a mai căutat? Că mi se opreşte şi acum inima în loc când îi aud numele? Nu, ar părea prea ciudat. L-aş speria: ar crede că am făcut o fixaţie pentru el. Şi oi fi eu o fiinţă destul de … specială, să zicem, dar nu sunt chiar lovită cu leuca. E puţin supărător însă că după ce am fost eroina unei astfel de aventuri incredibile, am parte acum de experienţe jalnice precum cea cu Valy, şi cu Bogdan, şi cu Sebastian. Sper ca lista să se încheie aici!
Laura Weber
(va urma)