„În redacţie”, roman foileton: un final neaşteptat

2
188

usaSună la uşă. Probabil e Sarah. Deşi e cam devreme. N-au trecut nici cinci minute de când a zis ca pleacă. Mă rog. S-o fi teleportat. Sau îşi petrece noaptea la unul din vecini. La care însă? Cei pe care îi ştiu sunt ori însuraţi ori cam în vârstă. Ce-ar fi să nu mai anali­zez atâta? Deschid uşa cu un gest teatral în timp ce vreau să fac o remarcă referitoare la faptul că a ajuns atât de repede. Surpriză! În prag nici urmă de Sarah. Doar Robert, cu un rânjet enervant pe mutră. Îmi înghit cuvintele instantaneu şi dau să închid uşa. Exact ca în filmele cu agentul 007 Robert îşi strecoară piciorul în deschizătură împiedicându-mă să-mi duc gestul până la capăt. Realizez că nu mai am ce face. Am pierdut bătălia, aşa că nu mai opun rezistenţă. Robert îşi face loc înăuntru, în timp ce eu mă uit la el perplexă:
– Hei, Laura, nu pari prea fericită să mă vezi!
– Nu?
– Nu! Ce făceai? Te deranjez?
– Ăăăă…
– Lasă, nu trebuie să fii amabilă. Ştiu că te deranjez. Dată fiind ora înaintată…
– Ăăă…
– Nu trebuie să te scuzi pentru dezordine, înţeleg.
În timp ce îmi spune aceste lucruri Robert se îndreaptă spre sufragerie. Imaginaţi-vă că pe birou, pe măsuţa de cafea, pe canapea şi chiar şi pe jos sunt împrăştiate copiile pe care le-am subtilizat câteva ore mai devreme de la el din birou. Totul este pierdut. Mai am o singură şansă: să chem poliţia.
– Uite ce e Robert. Adevărul este că am găsit aceste acte la tine în birou. Întâmplător.
– Păi, mi-am dat seama imediat că tu ai fost. Ai lăsat mare dezordine pe birou.
– Chiar?
– Ştii ce nu înţeleg? Cum de ţi-a dat prin cap să cotrobăi?
– N-am cotrobăit. Le-am găsit întâmplător. Am răsturnat dosarele din greşeală şi aceste hârtii au ieşit la iveală.
– Doamne Laura! Ce împiedicată eşti, fetiţo!
– Nu mă lua pe mine cu fetiţo! Şi te rog să părăseşti acest apartament imediat!
– Serios? Şi dacă nu vreau?
– Voi fi nevoită să chem poliţia!
– Ah, Laura. Să chemi poliţia!
Atunci s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Robert s-a prăbuşit pe canapea şi a început să plângă cu hohote.
Nu-mi venea să cred. Eram siderată! Nu-l mai văzusem niciodată aşa. Nu prea ştiam ce ar trebui să fac. M-am aşezat lângă el şi am încercat să-l calmez. Printre hohote Robert mi-a spus că îi merge foate rău în ultima vreme. Că soţia lui vrea să divorţeze, printre altele pentru că lipseşte mult de acasă (ce să-i faci, meseria!), dar şi pentru că a aflat de Vera. Că nu va face faţă atâtor lovituri. Că dacă află lumea de faza cu liderul de sindicat de la filarmonică va fi dat afară, că va rămâne pe drumuri şi i se va interzice să-şi vadă copiii. Nu mai ştiu exact în ce moment i-am promis că o să-i dau actele alea păcătoase înapoi. Ceea ce am şi făcut. Le-am adunat pe toate de pe jos, de pe birou şi de pe canapea, le-am aran-jat frumos şi i le-am pus în braţe. Ştergându-şi o lacrimă şi cu vocea unui copil care a plâns şi tocmai a fost îmbunat Robert mi-a atras atenţia că o coală a căzut după birou.
– Aşa este! N-o văzusem. Scuze.
M-am aplecat, am scos-o şi am pus-o lângă celelalte. Robert mi-a mulţumit şi m-a pupat pe obraz:
– Mulţumesc Laura! Eşti o drăguţă! N-o să uit asta.
– Lasă, nu contează! am mai strigat în urma lui, în timp ce cobora în grabă scările.
Of, la naiba! Sarah o să mă strângă de gât!

2 COMENTARII

  1. Ne fierbi de trei săptămâni, mai abitir decât o făcea autorul Misterelor Parisului. E Văcean sau nu, directorul Filarmonicii din thrillerul tău?E timpul să confirmi sau să dai o dezminţire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.