Literatură hoinară, rubrică de recomandări de lectură

Anca Giura vă recomandă în această săptămână un volum destinat mai ales celor care trăiesc din scris. Sper să vă placă şi nu uitaţi că aşteptăm comentariile dumneavoastră.
Jurnal de subiecte pentru povestiri, comedii şi romane mici
de Tudor Octavian
Editura Curtea Veche, 2012
Aduc în faţa atenţiei dumneavoastră un volum destinat în special jurna­liş­tilor, scriitorilor debutanţi şi acelora mai dotaţi cu simţ artistic ori critic. Aparţine unui editorialist, critic de artă şi scriitor pe care mulţi au avut ocazia să-l vadă la tv în calitate de comentator politic. În ce priveşte cartea de faţă, ea mi s-a părut o justificare a modestiei intelectuale. Dintru început, Tudor Octavian se prezintă umil în faţa marilor cărţi de ficţiune, considerând că dacă el însuşi nu s-a dovedit capabil să scrie la nivelul  marilor maeştri este preferabil să nu scrie deloc.
Unii dintre autorii celebri şi-au făcut însemnări imperioase pe man­şete, alţii au reciclat o cutie veche de pantofi în care au aruncat de-a valma bilete cu idei de literatură, alţii şi-au scris poemele pe şerveţele într-o cârciu­mă. Căci inspiraţia scriitorilor este imperativă, nu-i aşa? Ei bine, Tudor Octavian a realizat un volum din însemnările sale care puteau oricare să de­vină o nuvelă, un roman sau un sce- nariu. E un fel de act generos de-a da mai departe flaubertiene ,,idei de-a gata’’, fără a uita de adevărul elementar că orice mare roman se naşte dintr-un sâmbure de idee.
Pe lângă lectura uşoară din cauza scurtimii şi a concentrării textelor, un aspect care place în acest volum de proză scurtă este extraordinara since­ritate auctorială, una ce nu devine nicio clipă lamentare de sine, precum şi autoironia fină. Încă din primele rânduri, gazetarul ne lămureşte de ce nu acceptă să fie numit scriitor. Este pentru că încă de timpuriu şi-a dat seama că nu are răbdarea şi vocaţia marilor maeştri, Tolstoi sau Cehov spre exemplu. Prea exigent cu sine, Tudor Octavian, deşi a publicat şi proză, a ales drumul editorialistului şi al cronicarului de artă. Prilej cu care a devenit sensibil la precarita­tea acestei arte văzută de unii ca minoră: ,,E drept, sunt zgârcit, dar de această dată e vorba de altceva. E vorba că, scriind de patruzeci de ani la ziare, în orice ziar pe care îl văd azvârlit la gunoi, mă văd pe mine însumi, bătrân şi dat deoparte, după ce s-a luat din fiinţa mea tot ce a fost mai interesant.’’
Poate că un jurnalist veritabil se bazează mai întâi de toate pe ochii săi şi abia mai pe urmă pe harul de-a pune o ştire în cuvinte. Ne ducem cu gândul la acel ,,văz monstruos’’ al gazetarului Caragiale.  În orice caz, ipostaza în care se situează  jurnalistul Tudor Octavian în al său ,,Jurnal de subiecte’’ este una de privitor inteligent. Iar a fi un privitor inteligent, conştient de nemernicia şi egoismele lumii contemporane, înseam­nă să livrezi cititorilor tăi un mic leac pentru lehamitea de-a trăi într-un veac grăbit şi materialist.
În orice caz, prozele scurte şi tabletele jurnalistice care alcătuiesc cartea în discuţie devin mici dări de seamă ale unui intelectual ce şi-a păstrat precizia şi prospeţimea unei inteligenţe vii, ironice. Prin lectură părem să-l însoţim pe Tudor Octavian într-o plimbare urbană, observând coloraturi diverse, precum şi personaje hilare, stupide, excentrice sau lamentabile. De cele mai multe ori, scriitorul este afectat de nesfârşita prostie omenească. O observă, o diagnostichează şi cu eleganţă stilistică o vindecă un pic. Pe alocuri, jurnalistul-eseist se priveşte pe sine cel care este sau brăileanul tânăr şi demn în sărăcia lui care a fost. Din păcate, cele mai multe din observaţiile autorului ambalate în ironie subtilă ne înfăţişează o lume ipocrită şi meschină. Nu în ultimul rând, ,,Jurnalul de subiecte’’ este o meditaţie indirectă asupra implacabilului vis de a fi original. Scriitorii se luptă mult cu această himeră. Tudor Octavian are un mesaj pentru ei: originalitatea este imposibilă, căci totul s-a mai scris, cel mult se mai poate pune accentul pe stil. Şi cel mai important: să nu uităm că scrisul trebuie să fie o plăcere, iar nu o pedeapsă.
Anca Giura