Păcatul trufiei

Mândria, trufia, slava deşartă şi fudulia se numără printre cele mai mari şi mai grave păcate creştineşti. De ce? Pentru că acestea atrag după sine alte păcate, chiar mai mari. Ele sunt făcliile ce luminează calea pierzaniei, cum le defineau, în chip admirabil, sfinţii părinţi. Privind lucrurile prin această fantă de judecată, asocierea lui Gigi Becali cu un model de trăire creştinească nu-şi prea găseşte fundamentul. Nu milostenia făcută la poarta palatului, în preajma marilor sărbători şi în văzul tuturor camerelor de luat vederi din arondismentul CNA-ului românesc reprezintă calea mântuirii creştineşti, după cum nici zugrăvirea chipului pe zidul ctitoriei bisericeşti nu cumpăneşte prea mult în talerul balanţei cereşti. Dimpotrivă, milostenia fără martori şi chiar fără marcarea identităţii din partea celui care jertfeşte din bunul lui în folosul aproapelui este calea cea adevărată. Pe de altă parte, credinţa nu se măsoară în numărul şi amploarea crucilor bătute în piaţa publică şi nici în densitatea vizitelor făcute pe Muntele Sfânt. Fundamentul trăirii creştine este cu totul altul… Iată de ce, cred eu, că „modelul Gigi Becali” nu este nicidecum profitabil pentru Biserica Ortodoxă Română, oricâte bi­serici de piatră şi oricâte conturi monahale ar fi îngrăşat omul cu pricina, ajuns astăzi la necaz. Aşa a început şi protestantismul occidental, ca o manifestare a bunului simţ împotriva mercantilismului papal, care scosese la vânzare până şi iertarea păcatelor încă nefăcute. Cu alte cuvinte, milostenia bănească nu este totul pe lumea aceasta. Bisericile sunt făcute din oameni şi numai zidurile lăcaşelor sunt făcute din piatră stearpă. Să mă ierte bunul Dumnezeu dacă greşesc, dar câteodată am impresia că şi etalarea prea mare a bogăţiilor mănăstireşti se apropie mai mult de fudulie, decât de votul sărăciei. Dar, despre aceste lucruri vom vorbi cu altă ocazie. Astăzi ne vom opri doar la Gigi Becali şi la modelul creştinului ortodox contemporan, două entităţi – spunem noi – absolut antagonice. Din acest motiv, poprirea penitenciară este, probabil, şi un excelent răstimp de smerenie şi de cugetare pentru „miliardarul din Pipera”, un prilej de pocăinţă şi de revenire la normalitate. Iar biserica noastră naţională ar putea să se detaşeze câte puţin de astfel de „modele” şi, printr-o veritabilă consiliere duhovnicească, să readucă oiţa rătăcită în turma binecredincioşilor creştini. Că altfel ne putem trezi cu tezele lui Luther bătute-n cui în poarta Catedralei Mântuirii Neamului. Şi ca să nu pierd şi eu prilejul spăşirii, mărturisesc la rându-mi un mare păcat: suntem şi noi, presa, vinovaţi în egală măsură de prea multa mediatizare a lui Gigi Becali. Ba, mai mult, şi mai grav, probabil că tocmai  acest lucru l-a înfundat în mocirla fuduliei. Iar cetăţeanul, sărmanul, l-a trimis până sus de tot, în Parlamentul Europei. Ca să ne reprezinte…