Uuuura

De data asta nu mai este vorba despre manifestarea unei stări de bucurie, ci de chiar acel sentiment urât, de ură fără margini. O ură fără limite faţă de indiferenţa în care ne bălăcim. O lehamite şi o stare de dezgust totală faţă de minciuna, ipocrizia, starea de latenţă cu care ştim să reacţionăm faţă de ceea ce este murdar şi odios în jurul nostru. În loc să tragem odată apa, am ajuns să ne acoperim mizeriile cu titluri de doctor, în timp ce ne bălăcărim realele valori. Lipsa de reacţie, indiferenţa faţă de frumos şi corectitudine, urmărirea strictă a interesului personal fac din societatea românească o mahala demnă de toată repulsia şi indignarea posibilă.

Întotdeauna am resimţit o stare de repulsie amestecată cu neputinţa atunci când valorile din jurul meu se destramă. Când ceea ce este frumos devine urât şi macabru, când un castel de diamant este inundat de mizerie sau când muzica este ascultată cu urechi surde.

Scriam săptămâna trecută de fărâmiţa de speranţă pe care cultura arădeană o mai putea visa. Mă bucuram că în sfârşit cea mai frumoasă clădire din oraşul meu, cu una dintre cele mai bune acustici din lume, va reveni la viaţă, la ceea ce a fost doar acum câţiva ani. Ridicam osanale unei decizii menite să salveze cultura arădeană, muzica şi bunul simţ. După o săptămână, sunt martorul răstignirii ei. Cultura, bunul simţ, educaţia, muzica de calitate, frumosul au fost osândite pieirii. În locul lor îşi vor reface apariţia mitocănia, mojicia, urâtul, aroganţa, impostura, ticăloşia, incompetenţa, minciuna, agramaticalitatea, ţâfna, circarii, papioanele colorate, lipsa gustului, needucaţia, răzbunarea, prostia, mediocritatea, comportamentul mârşav, nemernicia, ameninţarea, slugărnicia, ţopăiala, incultura, reavoinţa, rânjetele tâmpe şi intimidante, discursurile ilare şi jenante.

M-am săturat şi urăsc să văd Filarmonica arădeană, odată una dintre cele mai apreciate instituţii de gen din ţară, şi asta nu demult, cum se distruge. Urăsc să văd sala de concerte, nu demult plină ochi, cum devine tot mai goală. Urăsc să văd concertmaiştri cu părul alb, dar impur, aduşi special să calce peste cadavre, şi cu un comportament dezaxat şi isteric (despre asta însă voi vorbi mai pe larg în episodul următor).

Sigur, filarmonica, oraşul, melomanii, oamenii de cultură au cel mai mult de suferit. Dar nu numai. Detest şi mă doare să văd cum o personalitate, un om integru, de o cultură vastă, cu un caracter ireproşabil, care nu rămâne indiferent la problemele oraşului său, profesionist, cu un enervant bun simţ şi spirit al dreptăţii, neaservit politic sau vreunui interes meschin, o persoană demnă de tot respectul, mă refer aici la Cătălin Lazurcă, ajunge să fie ameninţat şi bălăcărit, fără ca NIMENI să reacţioneze. Acest om este târât în noroi tocmai pentru că a îndrăznit să îl îndepărteze. Nu mă aştept la altceva din partea unor viermi care se hrănesc din mizerie, dar dispreţuiesc profund lipsa de reacţie, de atitudine a celor îndreptăţiţi să o facă.