Pornind de la niște informații, conform cărora zeci de refugiați din Ucraina și-ar găsi adăpost pentru câte o noapte la o pensiune din Micălaca, ne-am deplasat la fața locului pentru a afla direct de la surse care este situația războiului desfășurat la câțiva pași de noi. Din sursele pe care le aveam, am aflat că un număr de 25 de refugiați au ajuns în Arad duminică seara, după care alte câteva grupuri, de câte 15 și 16 membri, toate familii cu copii mulți, au fost cazați prin pensiunile din orașul nostru. Majoritatea au trecut cam pe la aceeași pensiune din Micălaca.
Recunosc că am plecat în documentare cu un sentiment de vinovăție, pentru că nu doream în niciun fel să creez vreo problemă cuiva, în special unor oameni năpăstuiți de război, însă nici celor care îi ajută. În același timp, nu doream să profit de pe urma suferinței acelor oameni, așa că pe drum mi-am propus să renunț la reportaj, la primul semn dacă aș face rău cuiva. Informațiile pe care le dețineam erau însă extrem de îngrijorătoare: refugiații ucraineni nu își doreau să rămână în Arad, mai mult de o noapte, pe motivul că „furia cotropitorilor ruși vă va ajunge și pe voi. Aradul, România nu este un loc sigur. Rușii vor ajunge și aici. Este doar o chestiune de timp până când Putin își va întinde tentaculele morții și aici“.
În momentul în care am pășit în curtea pensiunii și am fost întâmpinat de o fetiță nu mai mare de 12 ani, care scotea dintr-o mașină toate acele lucruri pe care le vezi la televizor că și le iau în grabă cei care fug din calea unei nenoriciri, am simțit că am pătruns într-o mică enclavă de durere nesfârșită, care se înconjoară de un oraș în care toată lumea își vede de treabă, fiecare gândindu-se la problemele lui, neștiind câtă suferință este în mijlocul lor. Privirea fetei, poate mult prea calculată și maturizată pentru cei nici 12 ani, avea totul: îngrijorare, suferință, durere, deznădejde, dar parcă și o umbră de lumină, care demasca nevoia de speranță. Am întrebat-o, fâstâcit, dar cu multă protecție și precauție câte ceva. La toate mi-a zâmbit și a ridicat din umeri: „Niet…“. Nu știa românește, engleză sau vreo altă limbă în afară de a ei.
Am căutat mai departe, bătând pe la uși, până am ajuns într-o bucătărie. Pensiunea nu era foarte mare, ci mai degrabă o casă familială ceva mai încăpătoare. Bucătăria era deranjată, cu oale și foarte multe farfurii care așteptau să fie spălate. Era un semn al faptului că acolo muncise cineva foarte mult și că foarte multe guri flămânde au fost hrănite. Discutând cu gazda, caldă dar evident reticentă, atmosfera nu își slăbea din încărcătură. „Doamne, ce suferință pe capul acestor oameni! Ce urgie s-a putut abate peste capul lor!“, iar lacrimile au început să curgă.
Nu credeam vreodată că voi ajunge să întâlnesc oameni care să simtă la propriu, pe propria carne, ce înseamnă să „fii speriat de bombe“. Era o expresie folosită în glumă până acum, însă nu credeam cât de reală și de cumplită poate deveni.
În timp ce discutam afară cu cineva de-al casei, un bărbat cu ochii împăienjeniți, extrem de trist și îngândurat, trecea parcă teleghidat pe lângă noi. Gazda mi-a făcut semn că este ucrainean și că, dacă este de acord, aș putea schimba câteva vorbe cu el. Omul a fost de acord, iar discuția am purtat-o într-o română stricată, dar ne-am înțeles până la urmă. „Suntem două familii la această pensiune, una cu cinci, iar cealaltă cu șase copii. Suntem dintr-un sat aflat la câțiva kilometri de Odesa. Am plecat duminică și am ajuns astăzi (n.r. miercuri) în Arad. Nu stăm decât o singură noapte, după care plecăm în Cehia. Acolo îl am pe fratele meu, care mi-a spus că îmi găsește ceva de lucru“, ne-a spus bărbatul, care luna viitoare împlinește 45 de ani. Motivele pentru care și-a luat familia și a plecat sunt evidente. „Am plecat înainte ca rușii să ajungă acolo. Cumnatul meu, care a rămas în Odesa, mi-a spus însă că rușii sunt deja ajunși. Toți suntem cuprinși de frică. Încercăm să protejăm copiii de acest sentiment, dar nu prea reușim. Și lor le este teamă“, ne-a spus bărbatul. L-am întrebat dacă este de acord să își dea numele sau să îi facem poză, însă ne-a refuzat politicos. Ne-a spus însă cu ce se ocupa acasă, în Ucraina: „Am o plantație de pepeni și de roșii. De asemenea, mai cultivam flori și dețineam un hectar de piersici. Acum nu mai este nimic. Totul a fost distrus“. Cu toatea astea, bărbatul împreună cu familia sa intenționează să se întoarcă acasă, însă numai după terminarea războiului.
În timp ce stăteam de vorbă la masă, a apărut o altă fetiță, de vreo patru sau cinci anișori, cu un păr blond închis, prins în coadă, și îmbrăcată într-o rochiță galbenă. Un galben atât de viu, într-o lume atât de cenușie, a gloanțelor, a bombelor, a răutății și a morții. În minte mi-a venit atunci fetița îmbrăcată în roșu, din filmul alb-negru al lui Spielberg – „Lista lui Schindler“. Fetița întruchipa în filmul despre drama evreilor inocența și nevinovăția sufletului pur al copiilor, mânjiți în cele din urmă de sângele războiului.
